Un oras cit o dorinta

Sibiul se desface anevoios in amiezile de toamna, ca o portocala din coaja careia tisneste fara teama ultima raza de soare. De la mansardele cu ferestre ca niste ochi scobiti in tigla, lumea se vede panoramic. In culori, alb – negru sau oricum te lasa privirea sa vezi ce ti se da, frumosul e prin colturi si se urca pina in stincile care inconjoara cetatea.

Stradutele inguste, flancate discret de magazinase cu suveniruri rustice, aduc a o mica Viena, cu miros de langosi uitate in zahar pudra. Doar saluturile in treacat, prin care se rasfata localnicii la intilnirile intimplatoare, te readuc in sufletul Ardealului, cioplit dupa chipul si asemanarea sasilor. Portile mari, din lemn, ce duc spre curtile interioare, au devenit suport de afise pentru cei care vind, cu tot cu boilere si sobe de teracota, case care se darima. Cu geamuri sparte, unde poposesc porumbeii sa guste din vopseaua verde a tocurilor sau sa scoata dintre caramizile ramase fara tencuiala florile de nunta ale fostilor proprietari, plecati din cuibul lor parca de cind e lumea.

In Piata Mare, survolata continuu de hulubii flaminzi care poftesc la pesmetii cu usturoi ai unor copii, sibienii nu-si fac de lucru in miezul saptaminii. Desi ai crede ca mai toti sint mereu turisti in urbea lor si-si pitesc aparatele de fotografiat in cea mai mica bocceluta si le scot doar cind le zimbeste soarele dincolo de Turnul Mitropoliei, mai gasesc ragazul pentru citit o foaie pe bancile care stau de-a lungul si de-a latul monumentelor cu nume nemtesti. Adevaratii trecatori nu gusta nici aerul, nici linistea, ci fac ochii mari la bucatile de piatra care oricum n-or sa vorbeasca nicicind dintr-o vedere.

E cel putin ciudat sa crezi ca poti cunoaste un ardelean dupa zimbetul pe care-l poarta pozind mereu parca pentru o fotografie care va sta vesnic in rama. Usor coborit in barba, sau ridicat pina la urechi de cea mai puternica veselie, zimbetul lor nu arata cit de fericiti sint, ci doar cit de prietenoasa le este viata. In pragul crizei economice meschine, dar iertatoare cu cei care si-au pus la saltea mai intii sufletul, nu s-ar gindi decit la a mai avea ce da de mincare porumbeilor din piata si sa nu le stea in loc norocul cu care au fost botezati inainte sa se nasca.

In Piata Cibin, locul unde sibienii si-ar negocia la singe si poarta de la casa, se intilnesc pentru trocuri marunte. Banalul conversatiei, cu cel mai duios calm al vocii, te-ar face sa crezi ca impart cu totii aceeasi ulita si aceeasi grija mistuitoare de-o viata, soarta.

Cine nu s-ar supara, privind cu invidie inocenta si mai deloc rautacioasa, ca Ardealul e numai al lor?

Ionela SAVESCU