Un paralimpic la București

Nu mi se întîmplă des să mă duc la un interviu fără să am în minte o lis­tă cît de cît conturată de întrebări. Dar după ce am răscolit internetul în că­u­tare de date biografice, nu am re­u­șit să îmi formulez o curiozitate cla­ră, legată de protagonistul interviului meu, Eduard Novak, românul care la edi­ția din 2012 a Jocurilor Para­lim­pice de la Londra, a obținut două medalii olimpice. Ar fi trebuit să rezulte din întîlnirea asta o poveste extraordina­ră, din acelea care ne fac să ne simțim prost că ne văicărim din orice, că sîntem ne­recunoscători pentru tot ce ne-a dat via­ța. Dar nu a fost așa.

Ne-am întîlnit la velodromul de la Dinamo, aflat în paragină. „Trebuie să îi fac o poză, să i-o trimit antrenorului meu din Italia.” Atunci cînd merge la an­trenamente afară, are la dispoziție un velodrom dublu față de acesta, cu par­chet pe jos și toate condițiile. Își dă jos tricoul polo alb, jeanșii Levi’s și își pune costumul de ciclist, casca, o­che­larii de soare și proteza albastră, pentru piciorul drept. Îi convine că i-am ce­rut să poarte costumul. E imprimat tot cu reclame și asta e bine pentru sponsori. „Eu trebuie să port reclamă. Din asta trăiesc, așa că n-am încotro.” În lipsa unui manager, și-a creat singur re­țea­ua de sponsori, care îl susțin fi­nan­ciar.

Sportul de performanță presu­pu­ne eforturi financiare uriașe, iar banii ve­niți de la Guvern, federație și clu­bu­rile la care mai e înscris nu sînt nici pe departe suficienți să acopere aceste costuri. E plină presa de știrea cum că Victor Ponta l-a asigurat că va primi aceeași sumă de bani ca și ceilalți olim­pici, că președintele Băsescu l-a de­corat, că Ecaterina Andronescu l-a întîmpinat la aeroport. Adevărul e că o bicicletă de concurs costă cam zece mii de euro, ca să nu mai vorbim de cos­turile pentru antrenamente, de­pla­sări, cazare.

De aceea se și află aici, la 14 du­pă-amiaza, în București, pe jumate des­hidratat, sătul de interviuri, suportînd cu stoicism un soare prea puternic pentru o zi de toamnă. Pentru că are nevoie de PDF-ul cu acest articol, precum și de restul PDF-urilor cu articole rezulta­te în urma interviurilor la alte reviste, zia­re etc. Are nevoie de ele ca să le tri­mi­tă sponsorilor, să le arate că e cu­nos­cut, că i se face publicitate, că in­ves­ti­­ția în el merită toți banii. Da, e sătul să repete aceeași poveste care lui nici nu i se mai pare atît de extraordinară. Cum că zece ani de zile a fost campion na­țional la patinaj viteză, că atunci cînd se deplasa spre o competiție în Italia, și-a pierdut laba piciorului într-un accident de mașină și că, după doi ani de confuzie și deznădejde s-a reapucat de sport și a ajuns la performanțele la care a ajuns.

Acum Eduard se bucură de o pe­rioadă de repaos. Pedalează lejer, fă­ră program fix, cîteva ore pe zi, o dată la două-trei zile. Într-o lună, cînd va fi dat uitării de presă, va începe antrena­mentele intensive. Următorii trei sînt ani de calificări pentru Olimpiada de la Rio. “Am vrut să scriu istorie pe pă­mînt românesc. Primii ani nu a știut ni­meni nimic de mine și nici nu m-a in­teresat să știe. Mi-am zis că fac ce fac pentru mine și poate cîndva cineva o să mă recunoască. Iată că a venit cli­pa.” Acum e momentul lui Eduard de glorie, deși aproape că nu se mai bu­cu­ră de el. Parcă ar vrea să îl lăsăm în pa­ce, să se întoarcă la antrenamen­te­le lui și să termine cu deplasările la București.

Alina BĂISAN