Unirea de lîngă altar

După ce a constatat că ba­sa­ra­be­nii au început să vină, întîi timid, apoi din ce în ce mai cu încredere, la slujbele de la biserica din Verona, preotul ro­mân Gabor Codrea de aici s-a ho­tă­rît și și-a luat un veșmînt preoțesc cum se poartă în Basarabia. Are și „un fes din acela țuguiat”, tot de popă ba­sa­ra­bean, pe care l-a primit cadou și pe care îl poartă cu drag. Îl ține în ma­și­nă, toată iarna îl poartă. Acum vreo doi ani, un mitropolit chiar i-a spus: „Dă-ți jos cortul ăsta din cap”. „Dar nu am simțit vreun reproș. Am luat-o ca pe o glumă, care nu m-a deranjat”, spu­ne părintele Codrea.

Basarabenii au început să vină la biserica unde slujește, alături de un alt preot, pentru că „au simțit o nevoie ex­traordinară de a ieși din izolare”. Statistica la parohia părintelui Co­drea stă astfel, în prezent, în felul ur­mă­tor: toți enoriașii părintelui vorbesc ro­mână. Însă mai mult de jumătate dintre ei au în buzunar un pașaport pe care scrie „Republica Moldova”. Așa că, în timp, părintele Codrea și-a nu­mă­rat enoriașii, i-a adunat și a decis să-i implice pe basarabenii din diaspora de aici, într-un număr egal cu cre­dincioșii care vin din Romînia, în consiliile parohiale.

Acum, o parte din Sfînta Litur­ghie o face cu cîntări de inspirație din muzica bisericească din Basa­rabia. „Pentru că ei au niște cîntări des­prin­se din tradiția slavonă. Și am făcut as­ta ca ei să se simtă cît mai bine”, po­ves­tește preotul.

În miezul acestei schimbări a stat de fapt ceva mai mult decît o simplă sta­tistică printre credincioși, zice pă­rin­tele. E și ceva legat de un sentiment de responsabilitate față de un trecut tulbure în care mulți preoți din Ba­sa­ra­bia nu au găsit în România un re­fu­giu din calea comunismului. „Dar nu toți preoții români sînt așa de des­chiși la asta”, zice părintele Codrea. Ține mai degrabă de o sensibilitate aparte.

În plus, e și un soi de cruciadă a­par­te pentru păstrarea limbii române în Italia. Pentru că basarabenii sînt mai ex­puși să-și piardă limba romînă în Occident. Asta a observat, de exemplu, și protopopul Avram Matei, de la Parohia Sfînta Muceniță Lucia din Veneția – Mestre. Poate că de asta, în biserica lui „se trăiește și se simte ro­mâ­nește”. Nu a fost însă mereu așa, și nici la fel de ușor.

Problema e complicată, bagajul cul­tural comun e imens. Cîteva de­o­se­biri, nuanțe, trebuie trasate, suge­rea­ză părintele. Iar vorbele mari despre o unire în toată regula e mai bine să le păstreze deoparte. „Trebuie să deosebim credința, cetățenia și să ținem cont că Dumnezeu, cînd ne va chema să dăm seamă, ne va întreba și ce am fă­cut cu cei care sînt de același neam, dați nouă, și noi nu ne-am uitat la ei”.

Printre vorbele frumoase și aluzii la „mica unire” din bisericile româ­nești din Italia, o paralelă biblică vine tran­șant, de la părintele Codrea. Toate ca toate, politica e politică, granițele țin de altceva decît de biserică. Părintele mai degrabă are grijă „să nu facem fi­gura celor din parabola samaritea­nului milostiv, care a trecut pe lîngă fratele lor și nu l-au băgat în seamă”.

Andrei UDIȘTEANU