Vecinii noștri

Prin geamul meu de garsonieră pi­­­tică, o căldură bolnăvicioasă vine în valuri, ca și mirosul de friptură de la vecina mea. Nu știu care dintre ele. știu însă că de cînd m-am mutat în blo­cul C4, m-am reîntors într-o lu­me în care se trăiește intens și toată vi­ața se transmite, filtrat, prin pe­re­ții bîrfitori. Acum sînt îngrijorată. De mai bine de o săptămînă, vreau să sun la poliție să denunț o dispariție mis­­terioasă.

S-ar putea ca Diana Bă­di­că să fi murit și eu să trebuiască să a­duc probe serioase în această privi­n­ță. Nu știu cum arată, cîți ani are, da­că iubește sau știe să gătească, știu doar că e un om generos și nu merită să dispară de pe lume fără ca nimeni să nu-i simtă lipsa.

De o săptămînă, calculatorul meu nu mai primește nici o urmă de wi­relles de la utilizatoarea Diana Bă­di­că. La început am crezut că e plecată în concediu, dar apoi am început să mă îngrijorez și mai mult decît atît, să-mi doresc să am și eu Internet.

A doua vecină despre care vreau să vă vorbesc și-a cîștigat rapid cali­fi­cativul de „prietena noastră”, mai a­les după ce, la ora 4:30 dimineața se împingea în ușa noastră proaspăt spar­tă, după ce o cheie și-a dat duhul în broasca îndărătnică. Am tras o spe­rietură pe cinste, dar ne-am ales și cu o vecină care veghează asupra noas­tră. Uneori se mai odihnește pe treptele mici din fața scării, muș­cînd cu poftă dintr-o franzelă. Îi pla­ce mai mereu să prindă pe cineva în lift căruia să-i concentreze în opt e­ta­je, toată viața. Datorită ei urc scă­ri­le să mă mențin în formă.

La capătul holului imens, doam­na Mihaela stă într-o garsonieră de 20 de metri pătrați cu cei doi cîini, mama ei și un soț. Îi place să vorbească despre orice mișcă în bloc, să spună în locul tău ce ți s-a întîmplat într-o anume zi sau să-l ghideze pe soțul ei care ține mereu o doză de be­re în brațe, ca pe un copil.

Am și vecini mai tineri, știți du­pă ce îmi dau seama. Am și replica lor mai în vîrstă, stau chiar deasupra mea și cred că știu cel mai bine ce în­seam­nă să faci din noapte zi. Doar după trei noaptea încep certurile. Mai este și administratora de bloc care re­u­șeș­te întotdeauna să-i facă pe cei ca­re ies de la ea să suduie, țipînd în ur­mă că vor și chitanță. Cînd o în­tîl­nești pe holuri, e pîinea lui Dum­ne­zeu și mai mereu ține să-ți spună, ușor jenată, că ea mai are și un alt serviciu, nu trăiește din ce cîștigă îm­părțind chitanțe în camera de la par­ter.

Trăim și noi din viețile altora, prin pereții fini care trădează orice miș­care. Nu ne bucurăm cînd e ve­se­lie, că e mereu la ore nepotrivite, nici cînd sînt certuri. Dar noi, cei din blocul C4, sute la număr, ne cu­noaș­tem mai bine decît dacă am fi în fa­m­ilie.

Andreea ARCHIP