Zece pentru Spania
Opinia de la centru 24 ianuarie 2010 Niciun comentariu la Zece pentru Spania 0Pentru studenții din Lleida facultatea este un spațiu din care s-au extras moleculele stresului, un loc în care tuturor profesorilor, indiferent de vîrsta pe care o au, le este adresat apelativul „hombre” (trad. – omule), o instituție de învățămînt superioară unde pînă și acei „hombres” întîrzie la ore, un centru intelectual care, pentru un student străin ca mine, părea dezordonat la prima vedere.
Perioada de sesiune în care mă aflu este scrisă în continuare pe același portativ al relaxării cu toate că am fost informat încă de la început că în Spania, deși sistemul de evaluare este de la 1 la 10, nota maximă este un ideal imposibil, iar profesorul consideră că nu există studentul perfect.
Totul a început de la o discuție avută cu colegii de apartament spanioli. Cînd le-am spus algoritmul pe baza căruia se intră la facultate, au dat din cap spunînd că și în Spania este relativ asemănător, singura diferență fiind faptul că un spaniol este supus și unui examen în prealabil. Pînă aici discuția mergea spre un făgaș logic. În momentul în care le-am spus că în semestrul doi al anului I de studii am reușit să termin cu media zece, fața le-a căzut. Au tăcut și au crezut că în România sistemul de evaluare e diferit, iar nota maximă este cu siguranță mai mare decît zece. Cînd le-am spus că nu e așa mi-au prezentat „realitatea lor” și anume că în Spania profesorii pun foarte rar nota 10 (echivalentă cu „Matricola de Honor”) și să nu mă aștept la același „tratament” ca în patria mamă.
Nota studentului conștiincios
Ambiția m-a încercat. Am investit mult timp în a mă pregăti pentru primul examen și pentru a demonstra acel „imposibil” de care am spus la început. Zis și făcut. După doar 2 zile de la examene primesc un e-mail cu rezultatele. Dau imediat click să văd. Mouse-ul s-a blocat fix înainte de rîndul pe care era specificată nota. Am avut răbdarea de a citi primele propoziții în care profesorul mă felicita spunîndu-mi că am luat cea mai mare notă de la acel examen după care am lăsat deoparte și am apăsat „Page Down”. Brusc, sprîncenele și-au găsit altă poziție. Nota era 9. Au avut dreptate.
La doar cîteva minute am dat banii de chirie proprietarei. Aceasta, aflînd de la ceilalți colegi despre gradul de importanță acordat de români facultății, așează banii în geantă, iar un zîmbet subtil i se pune pe colțul gurii. Exclamă: „Voi sînteți responsabili așa cum eram noi, spaniolii în ani ’70 , trebuie să știți că eramușii (accentuînd acest cuvînt) nu sunt făcuți pentru Matricola de Honor”.
Lucian BĂLĂNUȚĂ (Spania)
Adaugă un comentariu