20 de fericiri

De cîteva zile, nu-și putea a­lun­ga gîndurile din jurul imagi­nii lui. De fiecare dată cînd în­chi­dea ochii, îi trecea prin față el, așa cum l-a văzut ultima oară, în ga­ră: cu părul negru, ciufu­lit, cu gea­ca de piele un pic cam mare și cu ochii ăia verzi, care a­veau me­reu ceva de ascuns. El e­ra singurul om care putea să-i dea ce avea a­tîta nevoie. U­ne­ori, a­vea impresi­a că îi era dor chiar și de accentul lui nătîng de ba­sa­ra­bean. Ar fi vrut să-l gă­sea­scă, să-l sune.

Apoi își dădea sea­ma că nici măcar nu avea nu­mă­rul lui, că singurul luc­ru pe care pu­tea să-l facă era să aștepte un te­lefon care să-i spună cînd și un­de se pot întîlni, iar gîndul ăsta o chi­nuia îngrozitor. Își imagina de­ja telefonul zbîr­nîind, iar pe ec­ran ar trebui să scri­e neapărat „pri­­vate number”. A­tunci va ști că e el. De cele mai multe ori, nu era de­cît „mama”. Încerca să se li­niș­teas­că și-și spunea de o mie de ori că relația asta nu-i va duce ni­că­ieri, că-i face mai mult rău de­cît bi­ne. Știa că el era cel care îi alimenta cel mai prost viciu, dar o ex­cita și mai tare gîndul că ce­ea ce fac ei doi este ilegal.

Într-o zi, telefonul îi sună în tim­pul cursului: era el. Își înșfăcă pal­tonul și o zbughi spre ieșire, bîl­­bîind o scuză pentru profeso­rul ne­dumerit. „Ne vedem în parc, tot a­­colo”, îi spuse el la telefon. A­proa­p­e că zburase pînă în centrul o­rașului, izbise vreo doi oameni pe stradă și era cît pe ce să-și ru­pă un toc de la pantof coborînd Rîpa Galbenă. Îl văzu de de­par­te și începuse să-și bîjbîie por­to­fe­lul din geantă. Ajunse la el, îi în­tinse bancnota și îi smulse din mîini sacoșa gabenă. Căută în ea fre­netic, scoase un pachet de Kent din cartuș și își aprinse o ți­ga­ră. Se așeză pe bancă și trase cu sete din chiștoc. Acum nu mai a­re nevoie de el, cel puțin cîteva săptămîni.

Anastasia CONDRUC