20 de fire albe

În urmă cu doi ani am aflat că o să mor. Urcînd niște trepte în scara de bloc a bunică-mii, m-am blocat privind particulele de praf plutind aleatoriu în lumina ultimelor raze portocalii de soare. În stînga mea nu era decît imaginea unei parcări prăfuite care se ivea din spatele unui ochi de fereastră murdară, iar mirosul de umezeală îmi inunda nările.

Atunci s-a întîmplat momentul acela cristalizator în care mi-am privit mîinile ținînd sacoșa aceea albastră de cumpărături și am avut imaginea profetică a falangelor mele zăcînd descărnate pe un piept vid de conținut. Am văzut prăpăstiile întunecate care-mi țineau loc de ochi și iarba crescînd pe un petec de pămînt reavăn. În timp, am realizat că e destul de dificil să trăiesc cu asta. Să-mi fac planuri entuziaste și să mă joc cu expresii ca „La mulți ani!” sau „cînd voi fi mare…”. Ultima, cel puțin, e cea mai incomodă în ultimul timp.

Bătrînețea mea prematură se măsoară în frici. În teama perpetuă de moarte, care mă schilodește zilnic ca pe un rob îngenuncheat în fața unui stăpîn trufaș cu un bici în mînă, pînă la fricile mici ale cotidianului, care îmi pun piedici în fiecare atac de rîs infantil. De dragul celor 20 de ani cu gust de corcodușe acre mi-am promis că o să-mi smulg toate firele albe și o să-mi împletesc sfori groase de care să mă agăț de fiecare dată cînd simt vreo teamă de înălțimi. Iar din riduri mi-aș face tobogane lungi în care să mă dau și să uit pentru o clipă de toate temerile care-mi zgîrie înteriorul ca o îmbucătură înghițită cu nesaț. Sînt un copil, știu.

Alexandra PANAETE