Acasă nu-i chiar oriunde

Au trecut ani de cînd părinții mei lucrează în orice țară le oferă un salariu din care să-și întrețină cei doi copii. Niciunul dintre ei nu are studii superioare, deci, din pă­cate, în afară de un salariu minim pe economie, aici, în țară, nu prea mai au alte opțiuni. Deși au știut de la început că nu se vor în­toar­ce prea curînd au ales să constru­ias­că o casă în România, o casă care le amintește constant că va veni și mo­mentul în care se vor întoarce de unde-au plecat. De curînd au luat-o și pe sora mea, iar atunci cînd mă sună, îmi vorbesc toți în fraze lungi în care se regăsește și limba română, și limba greacă, și engleza. Îmi sugerează, uneori, să-mi continui studiile în afara ță­rii și să renunț la încercarea asta de a demonstra că un proaspăt absolvent s-ar putea descurca foarte bine și în România. Îi refuz de fiecare dată și-i văd zîmbind prin ecranul computer-ului. Vor să fie revoltați, să dea vina pe „cei corpuți care ne-au lă­sat pe noi, restul, fără niciun ban”, dar niciodată nu reușesc să-și ducă afir­ma­țiile la sfîrșit. Atunci cînd vorbim la telefon mă pun să le descriu cum mai este vremea „acasă”, să le povestesc ce s-a mai întîmplat și „ce se mai dă pe la televizor”. Sora mea caută, din cînd în cînd, exerciții de gramatică pe internet și le rezolvă în timpul liber, atunci cînd nu-și face temele într-o lim­bă care-i era total necunoscută pînă cu cîteva luni în urmă.

În cele din urmă, oricît de departe te-ai afla de locul în care te-ai năs­cut, o parte din tine rămîne înrădăcinată acolo. Te lupți cu tine și încerci să-ți spui că locul în care ești acum e mai bun și-ți oferă mai multe posbilități, dar nu-ți poți șterge din minte ulițele satului în care ai crescut. Tata n-o să ui­te niciodată de tradițiile de Anul Nou, iar mama n-o să-și adapteze ni­cio­dată rețele la bucătăria englezească.

foto: Ioan STOLERU

de Claudia PINCOVSKI