Alchimistul din bucătărie

Andrei a învățat să gătească de la bunica sa. A prins drag de bă­trî­na care în vacanțele de vară i-a ți­nut loc de mamă și de poveștile spu­­se seara la lumina candelei, în­cît și-a dorit să-i învețe toate meș­te­șugurile. Stătea mereu după fusta bătrînei și-i sorbea din ochi fi­­ecare gest. Copil fiind se ridica fru­mușel pe vîrfuri, întindea gîtul pînă la nivelul mesei unde ingredientele se transformau în bucate și-și imagina că mîinile gîrbovite sînt ale lui. A ajuns astfel să-i placă aburii înmiresmați ce ieșeau în ro­to­coale albe din cuptorul încins, ori armonia de culori din cratițele de pe foc. I se părea un miracol demn de un alchimist cum aluatul alb și mătăsos se transforma în pîi­ne rumenă și caldă, ca niște lin­go­uri de aur lăsate sub soare. De ace­ea doar vara, în bucătăria cu pris­pă și prichici la geam, Andrei se sim­țea cu adevărat liber și fericit.

După mulți ani, cu amintirea „bu­nei” în suflet, a ales să se facă bucătar. Nu sufla niciodată în lin­gura de lemn și se frigea la limbă căci așa făcea și bătrîna. În spatele restaurantului pe care și l-a des­chis și-a plantat o mică grădină din care culegea zarzavaturi și le­gu­me, iar toamna umplea cămara cu tot felul de murături. Cu toate as­tea, printre oalele moderne și pli­tele electrice, îi lipseau totuși bli­dele afumate din tuci ale bunicii, iar mîncarea pe care o pregătea nu avea niciodată aceiași savoare. Nici ingredientele atent alese pe care le folosea nu dădeau pîinii aceiași cu­loare, de parcă din rețeta bunicii lip­sea o piatră filosofală, iar aluatul nu se putea transforma în aur.

Abia după mulți ani, cînd a de­venit și el bunic, a înțeles ce ui­ta­se să pună pînă atunci în bucate. Iubirea pentru cei dragi e de fapt in­gredientul principal în orice rețetă.