Alintul Prutului

Mi-aș strînge rudele într-o cutie de bijuterii cu îngeri cu aripi de porțelan și privire de ceară. Le-aș închide pe toate la un loc, să îmi poarte de grijă cînd sînt și la mii de kilometri de casă și mă roade dorul pînă în creieri. Sărbătorile nu mă atrag doar pentru sarmalele cu foi de viță de vie, ci și pentru că mi-e dor de ochii calzi ai oamenilor care m-au așteptat treisprezece ani. Cu ei mi-aș umple poșeta și aș arunca fără regrete balsamul de buze Nivea sau ochelarii de soare pe care îi port pî­nă în luna noiembrie.

Să mă trezesc dimineața și să mă întrebe mama dacă vreau cappucino sau ceai cu miere, sau să mă certe Valerica pentru că i-am luat rimelul și nu o las să se ma­chieze în voie.

Să o vi­zi­tez pe Dia­­na în weekenduri și să îmi po­ves­tească cum o pîram lui ta­ta că se pupa cu prietenul pe după sca­ră cînd învățam să număr pe de­gete. Să îi privesc copilul și să fiu geloasă că zulufii blonzi se răsucesc fără știrea mea. Bunicăi i-aș da o parte din anii mei, numai să-i dispară ridurile strîn­se ca o chingă în jurul ochilor albiți. Să mă strîngă în brațe cu pu­te­­re și să mă numească „Auru’ meu”. E alintul ca o bijuterie care îmi va rămîne pe timpan și cînd mă va striga de dincolo de viață, iar eu mă voi arunca ca o oarbă într-o cur­să din care numai unghiile vor ieși curate. De aici, de dincoace de Prut, îmi apar cu toții ca o colecție de artă. În aceasta, tablourile sînt fie­care an din copilăria și adoles­cența petrecute în apartamentul în­gust, dar plin de oameni cu me­saje de felici­ta­re simple, și nu copiate de pe In­ter­net. Acolo, trandafirii egali în număr cu anii de viață sînt aduși, dis-de-dimineață, de tata care face reu­matism în alt colț de lume. A plecat din același motiv. Din alte locuri, privirea spre viitor nu mai e cu cearcăne.

Lina VDOVÎI