Ambalajul amintirilor

Am 20 de ani și n-am mai jucat „ce încape-ntr-o valiză” de cel puțin doi ani de cînd toți cei din familia mea au făcut ca toate lucrurile să le încapă în sacoșe de rafie și valize și-au plecat împreună acolo unde au crezut că le va fi mai bine. Atunci mi-am dat seama că poți să-ți înghesui întreaga viață într-un geamantan micuț și să fugi chiar dacă te urmărește spaima ca-i fi putut uita vreuna dintre amintiri în casa în care, deși speri, știi că nu te vei mai întoarce vreodată.

Am șapte ani și stau cu mama pe patul cu arcuri de lîngă soba vopsită într-un turcoaz spălăcit. Ea rostește alfabetul în gînd, dar pot să văd, din felul în care i se mișcă buzele, litera la care a ajuns, așa că o opresc la cea cu care încep cele mai multe cuvinte pe care le cunosc. Jucăm timp de ore întregi în fiecare seară, în fiecare seară pînă cînd telefonul fix scoate un zbîrnîit lung, mama ridică receptorul și dintr-o dată toate cuvintele melodice care încăpeau în valiza noastră se transformă în cuvinte tăioase pe care le aruncă spre vocea de la celălalt capăt al firului. Tatăl meu.

Am 20 de ani și mi-am împachetat amintirile despre seri petrecute în familie într-un geamantan pe care îl ascund în dulapul de sub sertarul în care-mi țin punga cu pungi în care mi-am închis oftaturile lungi. Mama și tata au cîte 43 de ani și probabil casa în care s-au mutat acum le e plină de valize imense pe care nu le mai pot ține deasupra șifonierului, așa cum o făceau atunci cînd eram eu mică. În ele bănuiesc eu c-au ascuns doar dezamăgirile pe care și le-au cauzat singuri din cauza unor incapacități, sau poate cele care le-au fost livrate ani la rînd atît de țară în care au trăit. Cred în continuare că dorul de casă nu poate fi vîrît cu forța în niciun fel de geamantan, fie el cumpărat chiar și de-acolo, din „străinătate”, unde totul e mai calitativ.