Anatomia creierului de balcanic
Pastila de după 13 mai 2019 Niciun comentariu la Anatomia creierului de balcanic 81Nu-s un ascultător prea versat de manele, ba chiar am și primit critici pentru gusturile mele în „manele slabe”, însă nu le ascult de plăcere. Am eu un scop secret pentru care le ascult și, bineînțeles, dacă scriu textul ăsta deja știți că îl voi dezvălui. Eu am un creier mai ciudat, care parcă a fost construit pe bază de esență de lene, nu de neuroni. Funcționează într-un ritm de țestoasă paralizată atunci cînd trebuie să producă texte, ceea ce nu mă prea ajuta în primele săptămîni de practică la ziar. Abia după vreo două luni m-am prins eu cum să-l fac să lucreze la capacitate maximă.
Era o seară de luni, prin martie, atunci cînd Boieru’ și-a rotit privirea prin toată redacția și a zis cuvintele magice: „cine nu dă un subiect de reportaj și unul de interviu nu mai are ce căuta aici”. Stăteam chiar în spatele lui și mă rugam din răsputeri să nu înceapă cu mine. Se vede că Dumnezeu e cu adevărat milos (cel puțin cu mine) pentru că a început din colțul opus. Așa că atunci cînd a venit rîndul meu am bîlbîit ceva de ultimii evrei din Darabani și de cașcavalul de acolo, vestit în toată țara. „Scrie acolo că sînt subiecte”, a spus el, spre disperarea mea, care dădusem subiectele astea numai ca să scap.
Procopsit nu cu unul, ci cu două reportaje, m-am văzut nevoit să-mi vizitez rudele și plaiurile natale cîteva săptămîni mai tîrziu. Documentarea a fost o plăcere, am ascultat povești, am vizitat cimitirul evreiesc și o fabrică de cașcaval, însă toate astea le-am făcut cu o inimă îndoită, căci știam că, odată ajuns în Iași, trebuia să trec la scris. Vreo trei zile m-am tot chinuit să scriu ceva, dar nu-mi ieșeau nici două rînduri din mîini. Am încercat și pe laptop, și pe caiete, pe foi, am scris în cafenele, în pat, în baie, pe balcon, printre țînțari, dar n-a ieșit nimic și se apropia duminica, ultima zi de har.
Mai ascultasem eu muzică pentru a scrie, dar, de obicei, în loc să tastez, fredonam versurile. Atunci, într-un gest disperat, am întrebat un tovarăș ce manele îmi recomandă. În două minute aveam o listă destul de „valoroasă”, dar și un avertisment la final: „vezi că astea-s așa, mai slabe, de început”. Am înțeles, să trăiți! După zece minute de ASU și Vali Vijelie am deschis un document Word și în două ore am scris mai bine de 8.000 de caractere despre ultimii evrei din Darabani. De atunci, toate reportajele, tabletele (inclusiv cea de față) și știrile le-am scris pe aceste așa-zise „ritmuri balcanice” și n-a fost una care să-mi fi ieșit prost. Dacă citiți un text mai prost de-al meu să știți că ori n-aveam net, ori n-aveam căști, pentru că, așa cum spun versurile, „Noi nu sîntem la fel, nimeni nu e perfect/ Fiecare om are cîte-un defect”.
Adaugă un comentariu