Aşteptarea-n prag a sensului

Dacă reuşeşti să treci de lemnul care blochează în­ţelegerea termenului de „ospitalitate”, con­ştie­n­ti­zezi că-nseamnă, de fapt, să-ţi placă să oferi, mai mult de­cît să primeşti. Dacă te-ncumeţi să porţi pe lîngă tine ad­jec­tivul „ospitalier”, trebuie musai să ştii că te-obligi să-nţelegi un maldăr de valori umane pe care, probabil, nu te-opreşti să le pricepi în fiecare zi.

Departe de vecinătatea cu solidaritatea, odată cu prin­derea din zbor şi scoaterea din context a tuturor cu­vintelor, ai ridicat standardele tuturor sus şi te-ai gă­sit aruncat într-o gloată de oameni ospitalieri, fără ca măcar să ştii ce-nseamnă. Nu-ţi place să zîmbeşti tot timpul, s-ajuţi pe toată lumea oricînd şi nici măcar nu te interesezi de necazurile oamenilor din jurul tău. Eşti, totuşi, ospitalieră. Cînd eram mică, cuvîntul ăsta mi se-asocia de fiecare dată-n minte cu imaginea unei uşi brusc larg deschise, fără ca cineva măcar să bo­că­neas­că dinaintea ei. Uşa se deschidea, în faţa ei stătea un covoraş din cordeluţe colorate, şi peste prag tot con­tinuau să intre-n casă oameni. Străini, necunoscuţi, o­rop­siţi, fără vreun aşezămînt stabil sau vreun a­co­pe­riş deasupra capului. Să fii ospitalier sau să deschizi automat o uşă ajungeau să-mpartă acelaşi semn al e­chi­valenţei. Astăzi s-a schimbat.

Dacă-aud astăzi ceva despre ospitalitate, mă-ncrunt automat. Faţa mea pare să ceară justificări; o întreagă listă de-argumente care să justifice starea de fapt mi se rostogoleşte-n faţa ochilor, ca o scrisoare lungă cu do­rinţe înaintată lui Moş Crăciun. După ce bifez toate condiţiile-ndeplinite, mă-mpac cu ideea a­so­cie­rii ospitalităţii c-un lucru sau cu o persoană. Os­pi­ta­li­ta­tea a devenit un titlu important abia odată cu-nţelegerea lucrurilor care stau nerezolvate, deşi ea pare să fie omniprezentă şi dată mai departe printre oameni nu­mai prin viu grai. Cînd o să treacă cineva de literele as­tea frumos ordonate, covoraşul simplu de cordele din faţa pragului o să se transforme în cel al lui Aladin şi poa­te c-o să ne luăm zborul, din ce în ce mai mulţi, că­tre sens.