Azi, sacul cu jucării stă-n cui

Stricăciunile îmi erau cele mai dra­­gi pe la doi-trei ani. Știu că pă­pu­șile scăpau întregi numai cît mă pă­călea mama să nu le scot din am­ba­laj pentru că vine „țiganu”, că du­pă  mă prindeam eu de minciună, le scoteam piciorușele și le înfingeam în locul lor roțile de la mașini care ză­ceau dezasamblate peste tot. Atunci voiam să am păpuși teleghidate și ma­șini cu picioare că așa mi se pă­rea mai atrăgător. Azi nu știu dacă toți co­piii mai adună jucării cu sacul, dar eu îmi amintesc amuzată că era o adevărată petrecere cînd ieșeam toți prichindeii de pe uliță ca să ne mîndrim cu ultimele nebunii cu ba­terie pe care le-am primit. Eu, de fie­care dată, ieșeam la poartă cu un fund de sac plin de jucării și-mi plă­cea să trag de el de parcă era mai plin decît ultima oară, chiar dacă mai adăugasem în traistă numai o broas­că din carton.

Cel mai clar îmi amin­tesc un coș verde-smarald pe care mi l-a adus moșul pe la vreo patru-cin­ci ani și în care îmi puneam cărțile de po­vești ca să plec la plimbare. L-am tîrîit la deal și la vale vreo trei luni pî­nă cînd într-o zi l-am uitat la poar­tă cu tot cu „Albă ca Zăpada și cei șap­­te pitici” și „Harap Alb” într-însul. De­geaba mi-a adus mama alt coș, parcă și mai cochet decît primul, că necazul nu a trecut cu o singură îm­păcare. M-am mai căpătat și cu un te­lefon roșu cu receptor de care eram tare mîndră pînă cînd a sfîrșit aban­donat din cauză că într-o dimi­nea­ță m-am trezit pe pernă cu un pian, mic, tot roșu care cînta mai frumos ca la televizor dacă apăsam clapele corecte.

După șase-șapte ani, ju­că­riile nu m-au mai fermecat. Păpușile, anima­lele din plastic și toate celelate obiec­te în miniatură le-am lăsat deoparte și am început să mă joc pe drum cu toți ceilalți copii „fugărita”, „as­cun­sa”, „lapte gros”, „ța­ră, țară vrem os­tași” sau „șo­tro­nul”. „Vii de pe un drum și pleci pe altul”apuca ma­ma să-mi spună cînd eu ieșeam fugind pe poartă ca să ne adunăm „la ră­chi­tă”, un fel de sanctuar al nostru, al co­piilor de pe stradă, unde stabileam regulile jo­cu­lui sau echipele care se vor în­trece.

De acolo plecam doar dacă nu mai puteam suporta să ne mănînce țînțarii sau dacă ne fu­găreau bă­trî­nii care nu puteau să doarmă de ți­pe­tele noastre. Iar da­că vreo mamă ne chema acasă, ne as­cun­deam și tă­ceam mîlc pînă cînd renunța să ne mai caute. Nu ca azi, cînd soneria de la telefon îi dă pe prichindei în vileag.