Balonul meu de sapun

Strazile erau la fel, oamenii neschimbati si masinile nu zburau in aer ca propulsate cu vreun motor cu heliu. Copacii erau inca verzi si prin ramuri se vedeau inca cioburi de cer albastrui. Vrabiile topaiau si copiii din Piata Unirii alergau inca dupa porumbei. Studentii grabiti coborau din tramvai si alergau sa prinda verde la semafor, iar batrinii rasuflau greu cind se asezau pe scaunele joase.

Dar eu ? Eu eram intr-un fel de balon de sapun.

De fiecare data cind intrezaream vreun chip cunoscut, alergam intr-un suflet sa-l salut, sa-i fac un semn, si persoana respectiva trecea pe linga mine ca si cum n-as fi fost acolo niciodata. Din balonul meu de sapun nu aveam semnal la telefon si nu mi se auzea vocea strigind. Nu ma uda ploaia si nici nu simteam caldura soarelui. Am ajuns intr-un amfiteatru si am incercat sa vorbesc cu niste colegi care discutau aprins linga o fereastra. Nici o reactie. Profesorul intorcea spatele nepasator si se dedica unor fraze lungi, indescifrabile pe tabla prafuita.

Apocalipsa mea e un balon de sapun. M-am trezit intristata, obosita si cu popcornul imprastiat pe mine si pe fotoliu. Camera era luminata doar de lumina albastruie a televizorului.

Bruce Willis salvase ziua, tinea un copil in brate si saruta o domnisoara cu bucle aurii. Am rasuflat usurata, stringind floricelele de porumb din jurul meu si am hotarit sa ramin la povestile americane. Imi plac iluziile; si apocalipsa lor are final fericit.

Alexandra PANAETE