Bătălie pe-o monedă

Coperțile deschise larg scot din protecția lor pagini acoperite cu litere elegante, dar și zgrun­țu­roase trudite, ce-i drept, de o sin­gură mînă. Foile înveninate de cerneală servesc drept front pentru bătălia cu nume de cod „Al cui e Nobelul de fapt?”.

Un bătrînel uscățiv, cu pielea zbîrcită, cu ochelari trași peste ochii încă senini se aruncă cu mîinile înainte să prindă de mijloc doamna dinaintea lui. Nu vrea să o prindă ca la horă, ci ca la un meci de wrestling. Doamna, mai în vîrstă ca el, cu chipul pătat de secole de război și suferință, dar cu fruntea luminată de cre­din­ță și eroi, se ferește încet de mîi­nile tremurînde. Nu vrea să rănească și nici să fie rănită, dorește numai ce crede că este al ei: bătrînul, cartea și premiul.

Bă­trînica se numește România și își asumă atît opera cît și creatorul acesteia. Niciodată nu a sfărîmat individualitatea nimănui. Dar bătrînelul care a cîștigat trage tare și de scrierile lui și de moneda cu chipul lui Nobel. Nu vrea să împartă nimic. Doar a scris totul cu mîinile lui, nu cu ale altora. Și singurii care merită mulțumiri sînt părinții, copii și prietenii care l-au susținut. Căci nici măcar un salariu decent din partea statului nu primește. Atît!

Mai greu este la Herta Müller. Ea trebuie să împartă premiul cu două țări, România și Germania, chiar dacă acceptă sau nu situația. E cuvîntul ei contra cuvîntul Wikipediei.