Biletul de cinci minute
Pastila de după 1 noiembrie 2017 Niciun comentariu la Biletul de cinci minute 6Prima dată cînd am fost la cinema, am stat la rînd să-mi iau bilet aproape cît dura jumătate din film și îmi venea să plec acasă, să aștept pînă apărea online. Dar cum mai făceam cîte un pas și mă apropiam de biletul magic, îmi ziceam că nu pot abandona șirul indian chiar în ultimele zece minute. De atunci m-am învățat minte să fac rezervare, ca să „evit cozile”, după cum scrie sub caseta în care îți alegi locul, ora și filmul. Nu știu cît de bine a fost să descopăr „procesul de rezervare”, căci îmi pierdeam ușor răbdarea cînd trebuia să aștept pentru orice altceva. Înainte, cozile de la casa de marcat se transformau în mintea mea într-un fel de meditație despre produsele care se mișcau cîte unul pe bandă și îmi făceam o teorie despre fiecare: dacă chiar trebuia cumpărat, sau puteam să-l duc înapoi pe raft. Dar nu făceam asta, pentru că nu voiam să-mi pierd locul. Imediat cum lua sfîrșit toată așteptarea, se estompau și teoriile și eram doar bucuroasă că nu trebuie să mai stau la rînd pentru ceea ce vreau. Apoi, mi-am zis că eu fac parte din altă generație și nu e cazul să mă întorc pentru 20 de minute în poveștile spuse de bunica, cum ea stătea ore la coadă pentru două pîini. Cinci minute și cîteva click-uri mă salvau de meditațiile inutile și mi se părea că pot să obțin ce vreau în secunda următoare, că nu mai am răbdare sau timp pentru nimic. Totul trebuia să fie acum. Intrasem parcă într-o cursă a „rezervării”, și nu doar pentru niște obiecte sau filme. Cele douăzeci de minute pe care credeam că le cîștigasem, de fapt, pierdusem altceva – răbdarea. Cu gîndurile, cu emoțiile, cu oamenii. Și cînd nu mai era niciun loc pentru mine pe undeva, mi-am dat seama că nu e atît de rău să aștepți pentru ceea ce-ți dorești. Căci toată graba ar putea să dărîme ceva la care ajungeai dacă mai avea răbdare încă cinci minute.
Acum stau la coadă, vreau un bilet. Nu știu cînd se va termina meditația și poate că atunci cînd voi ajunge în fața vînzătoarei, nici nu o să-mi amintesc ce am vrut.
de Antonela TĂNĂSELEA
Adaugă un comentariu