Brizbrizuri

Motto: Cînd te saturi, sapă o groa­pă și urlă înăuntrul ei. Te mai liniștești, o să vezi.

Ciorile. Le aud cum croncăne, iar asta mă liniștește. O lacrimă îmi a­lu­necă pe obraz. O zgîndăresc cu a­ră­tătorul și așa observ că e rece și u­me­dă, ba chiar pare că are o voință proprie. Mă pun, brusc, în genunchi și o văd cum se lovește de pietricelele de pe jos; soarele o ajută să se ri­di­ce. S-a evaporat, gata. Îmi închid o­chii și zîmbesc. Inspiră. Expiră.

Pățania mea: în ultima săp­tă­mî­nă, adică înainte să ies de aici, am visat, noapte de noapte, cerul. Are o frumusețe aparte cînd îl vezi așa, în vis. Parcă e mai mult decît cer, știi. Deci, eu, de sîmbătă pînă du­mi­nică, am visat o zi. Nu, adică nu o zi, dar mai multe fragmente care, aranjate de-o minte mai odihnită, formează o zi. Un puzzle, bre. Eu pun capul pe pernă, adorm și, în vis, aud un cîntat de cocoș. Des­chid un ochi – tot în vis sînt, mă ur­mă-rești, da? –, îl deschid și pe ăstlalt, îi frec bine pe amîndoi și, ce să vezi, soarele răsare fix în ochiul meu de geam. Cerul are culoarea cernelii a­mestecate cu apă.

Ne zîmbim com­plice, iar eu îi zic, scurt, soarelui neața. Și aici m-am trezit și eu. Îmi fac patul și iau în mînă Biblia, ca în fiecare di­mi­nea­ță. O deschid la întîmplare și ci­tesc, cu glas tare, primul rînd – „Fe­riciți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor”. Amin. În ultima noapte, chiar înainte să ies adi­că, visez apusul. La 11 noap­­­tea, pun capul pe pernă și mă în­ve­lesc la picioare; adorm imediat. Vi­­sez că mi se face somn. Casc. Văd cum, strat, după strat, după strat, cerul se fa­ce că nu mai e­xistă. Ca pe-nserate, știi tu, se face noapte. Cînd apar stelele, încep să le nu­­măr. Una, două, trei… – și-adorm. Simt cum cineva mă zguduie și par­că prind a auzi un glas. „Scoală, mă!”, îmi strigă gardianul în urechi. „Azi pleci de aici, ai uitat?”, se răs­tește el la mine. Au trecut 15 ani de cînd n-am mai văzut lumea, cerul, lu­mi­na; eu azi am ieșit din în­chi­soare. Sînt liber.