Ce-a vrut să zică autorul?

„Citiți, măi. Citiți cît de mult pu­teți acum, căci o să vină timpul cînd n-o s-o mai puteți face pe alese”, ne spunea profa de română cînd am in­trat în clasa a IX-a. Era o femeie mi­nionă, cu ochii mari, căprui și pă­trun­zători. Chiar dacă la cei mai mul­ți dintre noi trebuia să se uite-n sus sau să se ridice amuzată pe vîr­furi ca să ne privească în ochi, nu se lă­sa deloc intimidată de rîsetele noas­­tre înnăbușite sau de șușoteli. În­cerca, pe cît îi stătea în putință, să ne facă pierduți de bunăvoie prin­tre cuvinte.

În primul ei an cu noi și-a rupt u­na dintre cele opt ore pe care le a­veam pe săptămînă ca să ne as­cul­te vorbind despre ultima carte pe ca­re am citit-o. Unul cîte unul, du­pă cum ne ofeream, nicidecum siliți, ieșeam în fața clasei, cu cărțulia strîn­să între degete și vorbeam des­pre ea. Nu trebuia să facem vreun e­seu, s-o încadrăm într-o specie sau să disecăm pînă aflam „ce vrea să zi­că autorul”, era nevoie doar să va­dă că ne-a plăcut s-o răsfoim. Avea un fel de dar bizar de a citi entuziasmul din glasul nostru și de a-l exploata pî­nă reușea să-l sădească și în cei din jur. Chicotea ca un copil cînd uneori, în pauze, ne auzea susținînd pledoa­­rii colegilor despre motivele pentru care-i chiar necesar să parcurgă și ei cartea. Sistemul ei nu i-a cucerit pe toți, pe unii nici nu i-a stimulat să în­cerce, dar au fost totuși cîțiva că­ro­ra le-a plăcut tare mult ideea asta.

Lunea trecută am mers cu O­vi­diu la distribuție. După ce am lă­sat ziare la universități și prin cămine, ul­timul popas l-am făcut la C5, un­de două fete-și savurau cafeaua de di­mineață pe banca din față. Spo­ro­văiala lor s-a transformat repede în­tr-un elogiu adus lui Ovidiu, prin­tre zîmbete și înghiontiri. Cînd au ob­ser­vat însă teancul de ziare au ex­cla­mat puțin dezgustate și au promis că nici n-au să-l atingă. Nu mi-a tre­buit o analiză prea minuțioasă ca să înțeleg atunci ce-a vrut să zică au­to­rul.