Ce-am pus printre rînduri

Toate colțurile îi erau roase, iar pîn­za, altădată de un gri deschis, că­pă­tase nuanțe de galben. Literele ro­șii de pe copertă erau mîzgîlite cu sti­loul din cauza „intențiilor artistice” ale fra­ților mei, iar pe cantul cărții încă se mai văd urmele dinților care tocmai îmi creșteau.

E vorba despre o en­ciclopedie a căminului, una dintre a­ce­­le cărți matusalemice prezente în ca­sa ori­cărei familii proletare. Avea pes­te 400 de pagini și găseai de la sfa­turi des­pre cum să îți pui castra­veții la mu­rat, pînă la modul în care îți poți fa­ce nod la cravată.

A stat în bibliotecă dintotdeauna, lîngă romanele rusești – pasiunea ma­mei – și manualele despre construcții – meseria tatei – și multă vreme am crezut că este cea mai mare carte din casă. Micile desene din carte erau în alb și negru, iar cînd mă plictiseam, lu­am un creion colorat și începeam să le fac un contur.

Aveam vreo opt ani și taică-miu pleca prin Israel, iar atunci înce­peam să îi scriu scrisori. Știam că cei mari vor rîde de mine, de rîndurile scrise și le ascundeam în acea enciclopedie. Într-adevăr, nu le găseau, dar se în­tîm­pla ca și eu să uit de ele uneori și să-mi amintesc după ce terminasem de scris o altă misivă.

Apoi a urmat perioada lucrărilor de control la Caligrafie. Recunosc, ni­cio­dată nu am avut un scris frumos, iar foile le primeam înroșite ca miezul unui pepene. De rușine, le pu­neam în aceeași enciclopedie. Cînd i-am făcut mamei mele o felicitare la școa­­lă, am ascuns-o tot acolo. Au ur­mat bilețelele de la școală, adeverin­­țele medicale și banii primiți de Crăciun.

Toate stăteau printre pagini des­pre carnea în aspic și cheia franceză. Nu am citit niciodată cartea pînă la ca­păt, însă știu și acum că e lîngă Ka­renina, iar sincer, nu aș vrea să rod colțul niciunui Kindle sau iPad.

George GURESCU