Ce se aude la telefonul fără fir

„Șșș, vezi ai grijă ce vorbești că pereții au urechi. Ce zici? Nu, nu pot să merg mîine la golf, am o ședință importantă cu niște oameni importanți. Cunoști doar cercurile în care mă învîrt. Vorbim săptămîna viitoare, îmi consult agenda și te anunț cînd am o după-amiază liberă.”

Bun, acum să văd cum mă descurc cu băieții ăștia de la ușă, să nu atrag prea tare atenția. O să zică lumea că îmi adun o gașcă de pușcași marini, dar n-am ce face, trebuie să suport toate privirile suspicioase care îmi sînt aruncate ori de cîte ori ies pe stradă. O fi și de la limuzina pe care abia reușește șoferul meu loial să o strecoare prin intersecții. Mă înțeleg bine cu el, a trecut din prima testul de în­cre­dere. Bine, știam tot ce nu și-a trecut în CV de dina­in­te să-l văd în persoană, dar mi-a plăcut de el de la primul drum pe care l-am făcut împreună.

Ce nu-mi place în schimb e secretara asta nouă. Pare dintr-aceea care își bagă nasul peste tot, mai ce­va ca un copoi și deja am angajați care fac asta. Pe bani grei. Măcar ei bîrfesc în cercul lor și nu prin ca­fe­nele. Atît le-ar trebui, știu ei ce-i paște, doar n-au semnat degeaba teancul acela de foi din fișa postului.

Ia, stai, cine mă sună la ora asta, pe telefonul per­so­nal? Nu știe că am treburi importante de făcut? Nu cunosc numărul ăsta, cine o fi? Foarte ciudat, puțină lume îmi știe numărul. Măcar am băieții pe fir, în caz că-i vreo problemă.

„Ce faci, prietene? Hai, ieși în seara asta? Am au­zit că e o petrecere bombă la Mișu acasă. Criminală, îți zic. Să nu vii cum mîna goală, adu și tu niște ar­ma­ment dintr-ăla cu multe grade. Hai, te aștept în față la «Espionage», pa!”.