Ce se-ntîmplă cînd n-ai foc

Am zis că mă las, de vreo doi ani încerc, dar mai mult de jumătate de zi n-am putut rezista. Și poate dacă aș ține mai mult la sănătatea celor din jur, aș reuși. Dar cum mă gîndesc numai la propria plăcere, orice tentativă de a renunță la acest viciu eșuează încă de la primul gînd.

Mulți îmi reproșează că nu-i bine și nici sănătos, că îmi fac rău și că înainte să deprind acest prost obicei eram un om mai plăcut. Am observat și eu că, de-atunci, nu mă mai cheamă oamenii la atît de multe petreceri sau ieșiri în oraș, întrucît am devenit cu adevărat un ghimpre în coastă.

Mărturisesc însă că nici mie nu-mi este ușor, uneori chiar mă agasează toate privirile răutăcioase care-mi sînt aruncate cînd eu hotărăsc să mai ard una. Astfel, cînd vreau să-i sugerez cuiva că mă îndoiesc de inteligența lui, îi atrag subtil atenția: „Ești ușor naiv”. Și-n momentele cele mai grele, în care sevrajul îmi pune stăpînire pe minte și nu mai pot gîndi fără măcar un fum scurt, merg repede într-un local, găsesc un grup drăguț de oameni și deschid discuția cu replica: „Veniți des pe-aici?”.

Dar am hotărît ca măcar acum, în Postul Paștelui, chiar dacă încă mănînc ce numesc ei carne la cantină, măcar la acest prost obicei să renunț. Însă tentația a fost prea mare, nu m-am putut abține nici azi. A trebuit să întreb pe stradă, întîlnindu-mă cu o prietenă care îngrijorată mergea la doctor, cu un zîmbet copilăresc: „Și, e grav?”.

Dar promit că încerc, măcar pentru o săptămînă, să mă las de obiceiul de a face glume „de șantier” și de a fi sarcastic cu cei care mă iau în serios.

Ioan STOLERU