Cealaltă față a cărții

Nu mai știu în ce film văzusem eu un puștan care ajunsese într-o bib­li­otecă imensă și care luînd în mînă o carte, intrase într-o lume magică. A­colo întîlnise tot felul de creaturi mi­tico-fantasmagorice, practic un în­treg univers expandat al ludicului și al copilăriei, în care imaginația dă­dea naștere tuturor coșmarurilor cu Bau-Bau și tuturor idealurilor ne­în­ti­na­te de viață.

Asta se întîmpla acum mai bine de zece ani, dar țin minte că pe-atunci visam să cresc într-o bibliotecă precum ace­e­a, cu rafturi pînă în tavan și cu scări mobile, cu cărți scorojite și cu mi­ni­aturi. Să am la degetul mic toa­te po­veș­tile din lume și nimic să nu fie un clișeu. Bineînțeles că la vremea res­pectivă nu știam ce în­seam­nă cli­șeu. Pe-atunci fiecare po­ves­te, chiar și citită pentru a 1001 oa­ră, tot avea altă semnificație și alți eroi, iar iarba avea de fiecare dată al­tă nuanță.

Îmi imaginam c-am să de­vin, tot aici, un bătrîn cu ochelari ro­tunzi, cu păr alb, și cu o voce de bu­nic, și că n-am să ies din biblioteca mea cu balansoar. Între timp vraja s-a cam rupt. Nu știu încă de unde și din ce cauză. Nu mai știu dacă a fost de vină vreo carte proastă, ori vreo fată care cerea prea multă atenție. Nici măcar nu mai știu ce s-a ales de bătrînelul simpatic care eram. Ce pot să spun este că s-au dus toate, cu tot cu copertele lor groase și litere șterse. Iar după zece ani, cu ce m-am ales? Cu un cont pe facebook.

Alex VARNINSCHI