Cei mai frumoși ani ai mei
Pastila de după 6 iunie 2016 Niciun comentariu la Cei mai frumoși ani ai mei 35Așa mi-am dorit eu de cînd am prins condeiul în mînă – să pot să schimb ceva în lume doar prin cuvînt. Iar pentru asta am găsit că m-ar călăuzi cum trebuie specializarea de Jurnalism pe care am urmat-o la Iași în ultimii trei ani. Dar am găsit aici, în orașul de care m-am îndrăgostit în copilărie, un burete care mi-a șters ceața de pe ochi și-am putut să văd lipsa de respect față de ăia care pierd nopțile prin redacții, își uită familiile și dorm pe unde apucă, doar ca să iasă ziarul la timp și să aibă oamenii informație de calitate de citit. Mi-am primit criticile de multe ori și-am înghițit în sec cînd, în ciuda încrederii pe care o aveam, am pus sub semnul întrebării această meserie. „Vreau o schimbare benefică, vreau să contribui la realizarea ei”, mi-am spus naiv ca o încurajare, și totuși acum încep să se usuce cuvintele astea. Nici nu le-am mai udat de ceva vreme, de cînd m-au atins vorbele prietenilor care-mi spuneau că jurnaliștii sînt niște mincinoși și-o să ajung să fac presă la un ziar de cancan.
Iar eu care credeam că e o meserie nobilă. Mi-au arătat ei, ăia care citesc doar ce-apare în newsfeed-ul de la Facebook. Și mi-au arătat așa de bine că acum mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui să fac altceva din scris. Să scriu strategii de PR pe la vreo companie sau să păstrez stiloul să mîzgîlesc cu el în jurnalul pe care l-am început în liceu.
Chiar și-așa, cu amenințarea incertitudinii viitorului, am prins crîmpeie din ce-nseamnă de fapt a fi jurnalist, unul care să facă presă de calitate; asta în redacția unui ziar studențesc în care m-am dus de trei ori pe săptămînă, iar în restul zilelor am scris cît am putut eu de bine. Se-nțelege, „cît am putut eu de bine” e echivalentul unui „merge” spus de colegi la ședința de miercuri.
Iar dincolo de frămîntările carierei, „studenția mea s-a plimbat pe alei/ trei ani în Copou cu miros de tei” și-am „scris povestea celor mai frumoși ani ai mei”. Am scris-o cu o mînă de oameni, cu teamă, cu oboseală, și-o scriu acum cu nostalgie. Căci peste ani, cînd voi vedea vreo „Opinia” la intrare în universitate sau cînd voi trece pe lîngă Casa de Cultură a Studenților, de ei îmi va fi dor, cei cu care am împărțit atîtea seri nesfîrșite, îngrămădiți la o masă de lemn. Iar dacă realitatea crudă mă sperie și mă-ndeamnă să fug de jurnalism, știu că acolo am învățat cum să-l înșfac de guler și să-l așez la locul lui.
Adaugă un comentariu