Cel mai frumos păcat

Percepția asupra sărbătorilor religioase a fost mai mereu aceeași în familia mea, indiferent de anotimpul în care se petrecea. Mai exact, era una pragmatică și totul începea cu două săptămîni înainte de „ziua zero”. Se spălau perdelele și se stătea la coadă pentru orice – pentru bătutul covoarelor, pentru ouă, fructe și chiar pentru a scoate bani de pe card.

Cît despre latura spirituală a acelorași evenimente, apărea doamna Didina, verișoara bunicului meu. Singură, cu două fete demult mutate la casa lor și fără nici un alt scop decît propovăduirea cuvintelor preotului, ea era cea mai evlavioasă din familie.

„Postesc toate cele 40 de zile. Și pentru răposatul, că doar n-o ținut el post cît a trăit alături de mine”, ne spunea de fiecare dată cînd întreg neamul se reunea. În același timp, încerca să ne facă și pe noi să o urmăm pe calea cea dreaptă. Culmea, ne prindea numai la prînzul de duminică (care era și cel mai copios) și începea să ne spună de sarmalele cu ciuperci pe care le-a făcut.

Pe lîngă faptul că predica dura cam jumătate de oră, trebuia să ne facem că o ascultam cu toții, fără să ne atingem de carnea din farfurii. Din păcate pentru mine, fiind și cel mai mic din familie, îmi spunea mereu „îl obișnuiți pe ăsta micul. Acum poate să se obișnuiască și fără mîncare de frupt, însă voi nici nu mergeți cu el la biserică”, iar în același timp îmi trăgea o privire, numai nu mă trimitea direct în flăcările Iadului.

Habotnicia de care dădea dovadă nu a funcționat niciodată în familia noastră. Din contra, cu cît povestea mai mult de efectele „mirifice” ale chiftelelor de soia, mîncam cu o mai mare dorință din puiul făcut la ceaun. Parcă soarta îmi și joacă feste. Niciodată nu am avut pofte mai mari ca acum.

George GURESCU