Chinta cu 12 fețe

Ceea ce iubesc studenții la mine e faptul că ne vedem la chip și ne în­tîlnim cu-adevărat doar de două ori pe semestru. Eu nu sînt ca iubiții sau iu­bitele lor, cu care se plimbă agale pe aleile înrourate din parc, mie nu-mi iau ciocolată Kandia sau bilete la fil­­me 3D. Deși mă curtează mai în­de­lung și mai asiduu, sînt totuși o pre­zen­ță agreabilă, să fim serioși. Se gîn­desc la mine mereu, uneori mă visează de-a dreptul, transpiră din toate chingile și se îmbată în cinstea mea.

Avantajul meu e că pot fi oricît de mare își doresc ei. Iar aici se strecoa­ră alte elemente determinante, și anume, de multe ori, capa­ci­tatea lor de a simula inteligența și, mai mult decît atît, de a-i induce profesorului sen­zația de inteligență veridică. El, dom­nul cu mustăți sau barbă fine, cu o vestă ce i se culcă pe umeri și o că­ma­șă cadrilată sau albă, trebuie convins că vîntul nu bate chiar a pustiu în căpățîna lor. Astfel, în funcție de scli­pirea din ochi, de ochelarii așe­zați strategic pe nas, de sinceritatea năs­cută din zîmbet, apar și eu. Forma e mai puțin importantă. Am tre­cut prin puncte și liniuțe și am a­juns chiar și o stea, dar nu una din ce­le la care visează înamorații.

Însă studenții sînt niște ipocriți. Îmi veți spune că nu e o noutate, dar nu mă refer aici la relația lor cu profe­sorii. Cu orgoliul meu cum ră­mî­ne? Eu, care sînt vînată mereu, ademe­nită, curtată apoi blestemată, cum­părată, rodul unei fantezii și rareori a unui efort plauzibil, ce mă fac? Că doar nu pot emigra din cata­loage sau sări de pe acoperișul gătit al universităților. Eu sînt mereu aco­lo, lățită pe o hîrtie, martirul incapa­ci­tăților și inamicul numărul unu al angajatorilor dezamăgiți. Dar gata, îmi declar public neputința: noi, no­tele sîntem niște mincinoase.

Lina VDOVÎI