Cînd s-a încuiat poarta sărutului

De fiecare dată cînd el pleca, ea în­cuia poarta și se ridica pe vîrfuri să vadă cum pantofii lui maro îl duc departe de ea încă o dată. Credea că dacă se uită în urma lui, el este alesul. Și au fost mulți cei care au făcut-o să stea minute în șir pe vîrfuri, în pantofii cu tocuri cui, dar el a fost singurul care s-a întors. Încă îi zîm­be­ște din amintire.

Răsucește pe degete cablul de la te­lefon și fire de dor îi strîng inima de fiecare dată cînd îi aude vocea. Iar i-au lăsat urme adînci. Mergea o da­­­tă pe săptămînă în parc și se a­șe­za sin­gură pe banca pe care au bo­te­zat-o împreună. Și de fiecare dată ploua. Sau poate că plîngea. S-ar fi urcat din nou în tren, dar cine s-o aștepte în gară? Și oricum nu ar mai fi pu­tut să deseneze cu degetul pe geam, nu era destul de frig. Dar ea tremura. S-a așezat la masa lor din cafenea­ua de pe strada principală și ca­fea­ua a fost amară acum. El îi a­le­gea mereu prăjitura, iar acum că a ales-o ea, i-a rămas pe buze doar gu­s­­tul lui. Ar fi vrut să arunce fi­ri­mi­turi pe tot drumul pînă acasă pentru ca el să nu uite unde să o găsească. Dar el a uitat să o caute. Ar fi găsit-o pe banca lor, la masa lor din cafenea, singură așteptînd în receptor, me­­reu măsurînd distanța pînă la el. A­cum el e atît de departe încît nu se mai văd nici urmele pantofilor lui maro în capătul străzii. Le-a șters ploa­ia sau poate timpul.

Nu a lăsat pe nimeni să ungă în­cu­ietoarea ruginită pentru că sunetul zăvorului de la poarta era sunetul dorului de el. De cîteva zile uită mereu să încuie poarta.

Ramona BALABAN