Cînd tăcerea nu-i de-ajuns

Mai trage un şerveţel din cu­tia înflorată, îl trece rapid pe sub curba umedă a ochilor, îl moto­to­leşte sub nas şi îl aruncă peste gră­mada adunată pe masă. Ar vrea să folosească şerveţelele ca să ştear­gă urmele lăsate pe intimitatea ei, dar ar avea nevoie de şerveţele cu dublu strat şi cîteva săptămîni de muncă intensă. Şi partea proastă es­te că ea a invitat paşii să calce, cre­zînd că, dacă vor ajunge în lo­curi mai sensibile, vor fi atenţi. Ei, de data asta s-a înşelat, bunu­ri­le personale şi toate nimicurile ca­re o fac să fie ea i-au fost răscolite şi împrăştiate.

A avut încredere în el doar pen­tru că i se părea altfel, doar pentru că într-o oarecare zi i-a dăruit o floare fără niciun motiv. Acum a simţit cum lucrurile pe care le măr­turiseşti, sînt folosite ca armă îm­po­triva ta, le răstoarnă ca o roabă plină de bolovani. S-a păcălit ca în cla­sa I şi şi-a deschis sufletul în faţa lui. Din singurătate, din dorinţa de a fi cît mai aproape de el, din cauza faptului că l-a considerat ca pe o foaie de jurnal? Oricum, se mîngîie cu ideea că toţi avem momentele noastre de slă­bi­ciune. Parola de la Facebook, amintirile, pozele din copilărie, cla­sicele poze din copilărie, cu ochi mari şi zîmbet inocent şi murdară la gură de cio­colată. Primul animal de companie, un căţel alb cu pete maro ca de Pan­da în jurul ochilor, care într-o noapte de Revelion s-a speriat de artificii, a luat-o la fugă şi nu l-a mai găsit de atunci. Şi temerile ei, cum încă îi este frică de întuneric şi că nu poate dormi dacă nu are lumină la fereastră, toate lucrurile minore care o fac să fie ea au fost călcate din curiozitate şi lăsate de izbelişte.

Dar o va mai face o dată şi încă o dată, nu pentru a testa oamenii, ci pen­tru a se cunoaşte mai bine pe ea. Pentru că a învăţat că filele de jurnal ca­re nu sînt bine scrise, pot fi mototolite şi aruncate.