Ciuma scoasă la vînzare

Ieri am dezertat. Am așteptat de la geam să se facă tot cerul roșu și am coborît dintre pereții mei albi cu ge­nun­chii tremurînd. În mînă, numai o plasă. La adăpostul nopții furasem toată țara as­ta și o vîrîsem acolo. Nu știam ce vreau să fac cu ea, numai să n-o mai văd cum se apleacă de atîta hulă. Se făcea în punga mea plastic din ce în ce mai grea și aș fi vrut să o las cuiva în grijă pînă mă-ntremez. În zadar am căutat uși la ca­re să bat. Nu o voia nimeni.

Numai un străin a venit la mine să mă întrebe ce car și cînd i-am zis că am furat Ro­mâ­nia cu istorie cu tot mi-a zis că-mi dă ce vreau la schimb. „Un pachet de Car­pați și-un tricolor”, atît i-am spus. L-am pri­vit cum se îndepărtează și mă gîn­deam că o găsi el un loc mai bun unde să lipească peticul ăsta de pămînt așa de drag mie.

Voiam numai să-i șteargă toate ri­du­rile preschimbate în oameni și să să­deas­că alții în loc. Iar cînd o fi gata toată trea­ba asta, poate m-oi duce și eu în vi­zi­tă. Măcar cîteva ceasuri. De nu des­chid cetatea să mă lase să intru am să flutur un steag deasupra capului să știe că-s de-a lor.

Aș rămîne numai cît să văd de îi e bi­ne României mele-n altă parte. De nu, o strîng iar și o ascund în buzu­na­re. Gă­sesc eu cui străin să o dau, la ceas de seară, cînd nu mă bănuiește ni­meni. Să o pună iar în locul altui stat și să crească iar din temelii. M-oi opri cînd văd cum oamenii sărută pă­mîntul meu și îl privesc mereu cu ochi senini. Mi-e tea­mă, însă, că pîn-ajung eu să îi descopăr pe aceia toată lumea are să fie o Ro­mâ­nie.

Adriana ZĂVOI