Colacul tau de student

Genele se dezlipesc de la patru dimineata, trezite parca de un ceas nevazut. Se ridica usor in capul oaselor, botind asternutul alb, scrobit, care miroase a lemn de foc si-a busuioc. Isi arunca pe umeri vesta rupta a tatalui, pe care a meritat-o cind a implinit 15 ani, isi trage ciubotele verzi si-si sufleca minecile camasii cadrilate. Apuca in treacat bucata de mamaliga maronie, lardul si ceapa rosie ce i le-a lasat mamaia inainte sa se culce. Toate sint truda de anul trecut. Se strecoara pina la capatul cerdacului ingust, facind podeaua batrineasca sa jeleasca la apasarea talpii de cauciuc. Isi face trei cruci in timp ce isi zupaie palaria de tocul usii, ca s-o mai usureze de praf. Apoi, o indeasa pe crestet, facind umbra inceputului de mustata.

De peretele zidit cu piatra de riu se reazama o sapa cu minerul lucios, semn ca a fost muncita din batrini. Fierul e stirb la margini, dar suficient de puternic cit sa zdreleasca obrazul cimpului. Arunca sapa pe umar, isi indreapta palaria si iese pe poarta. Afara miroase a aer rece si a balegar. De departe se aud latratul unui ciine, cintecul unui cocos si scirtiitul unei carute. “Hais, mai repede, ca n-avem vreme, fi-ti-ar colacul tau de cal”. Utu merge pe drumul uscat, de tara si nu priveste decit inainte. Are pasul apasat, serios, de om caruia nu-i arde de saga. Parca l-ar chema o soapta peste deal, sa zdreleasca burta pamintului, ca sa lase plantele sa isi strecoare scafirlia spre lumina.

Utu si un capat de rasarit se vad pe cimpul intins ca o palma. Se cocoseaza deasupra bolovanilor cafenii si-ncepe truda de a ridica sapa spre cer si-apoi de-a o izbi de pamint. Cind si cind, vintul ii raceste parul incilcit de transpiratie, insa Utu nu se opreste nici cit sa-si stearga o broboana de sudoare dintre sprincene. Cu un scrincet usor trinteste sapa, iar si iar, si in cimpul acela larg cit vesnicia omului, doar un ochi il poate vedea. Al’ de Sus, in care Utu are incredere ca munca lui nu-i zadarnica si ca anul asta rodul va fi mai manos ca an.

Cind soarele se-ascunde in celalalt capat de orizont, rosiatic ca un sarut, Utu stie ca-i vremea sa plece. Cu acelasi pas hotarit, cu sapa pe acelasi umar, se intreama cu chemarea casei si-si inghite inceputul de oftat. Miine acelasi ceas nevazut il va trezi, iar soarele il va gasi pe acelasi cimp, doua aruncaturi de bat mai incolo. Utu nu e niciodata in sesiune.

Laura BABAN