Cu sapa la avioane

Eu am avut o copilărie frumoa­să, cu genunchi zdreliți, furat de căpșuni și o gașcă veselă care se aduna mereu „pe iarbă la spital”, o pajiște verde cît un stadion, cu un pom de nuc în mijloc și cîți­va copaci de mere, care nu mai apucau să se coacă niciodată. A­co­lo ne îngropam verile, noi, toți co­pi­ii din mahala, de dimineață pî­nă seara și nici unul dintre noi nu se ducea acasă pînă nu apăreau pă­rin­ții cu cîte o nuia smulsă din nu­cul uriaș.

În interiorul grupului nostru, ie­rarhia era de fier: cei de peste ze­­ce ani erau „șăfii”, iar cei sub pra­gul limită trebuiau să se confor­meze, chiar dacă aveau de su­fe­rit nedreptăți în fiecare zi. De e­xemplu, dacă ne jucam de-a răz­bo­iul, cei mari aveau tot timpul puș­ti frumoase de lemn sau chiar pis­toale cumpărate din banii de bu­zunar, care îi făceau să pară cei mai crunți luptători. Iar noi, cei mai mici, eram tot timpul „ro­boți”, care chipurile puteau să tra­gă și din deget. Și la „ascunselea” era aceeași poveste. Noi ne pi­team după copacii subțiri, de ni se ve­deau burțile, ba uneori mai puneam doar mîinile la ochi și ne a­copeream cu un brusture mai ma­re, iar căpeteniile clanului ur­cau în cele mai înalte vîrfuri de co­pac și se băgau în cele mai a­dînci gropi de canal de „pe iarbă la spital”. De cele mai multe ori ple­cam supărați acasă, scîncind în poa­la mamei că „ei nu vor să se joa­ce cu mine!” Mai rar, se găsea cî­te unul să-și ceară drepturile. Dar intențiile lui erau reduse la ge­nunchiul broaștei cît ai zice „în­chi­de botu’!” Despre cei care în­drăzneau să producă astfel de tulbu­rări, se spunea că „sar cu sapa la avioane”.

Asta ni se întîmplă și nouă, oamenilor mărunți, de fi­ecare dată cînd apare cîte ceva nou, pe cale de a ne schimba obiceiurile tihni­te. Nu prea știm despre ce-i vorba, dar ținem musai să ne dăm cu pă­re­rea. Ne răzvrătim și pornim cruci­ade împotriva celor cu inova­ți­i­le. Acum, ne plîngem că nu mai a­vem nimic sfînt, viețile noastre au fost absorbite de calculatoare și te­levizoare. Bocim cărțile pe care ori­cum nu le citim și blamăm ju­că­riile care ne fac mult prea „co­mozi”. Sărim cu sapa la avioane și nu ne dăm seama că oricît de fa­ci­lă ar fi metoda, ea duce către a­ce­lași scop: dulcea plăcere a lectu­rii.

Anastasia CONDRUC