Cu un picior în baltă

Mereu am avut impresia că m-am născut odată cu nucul din fața casei. M-a apărat vara de căldurile amețitoare, iar iarna aduna pe ramurile sale bucăți mari de zapadă care în mintea mea de copil semănau cu bucăți de vată de zahăr. Nu era cel mai foșnitor plop sau cel mai parfumat copac, însă îmi era drag. Îmi  plăcea că atunci cînd ploua, reușea întotdeauna să strîngă picăturile de ploaie și să le țină cît mai de­par­te de geamul meu sau că întotdeauna cînd mă odih­neam la umbra lui și îmi ridicam privirea, vedeam soa­rele parcă prin brațele sale. Apoi am aflat că la ră­dă­cina lui s-a turnat apa de la scăldătoarea de după botezul meu, spunîndu-se că asta îl face să crească înalt și sănătos asemenea copilului.

„Acum, chiar dacă aș mai trăi cîți­va zeci de ani, ieșenii vor să scape de mine. Sînt bun doar pentru foc, iar istoria mea nu mai interesează pe mine. Mă simt ca un tată uitat la bătrînețe de copii lui. Eu îmi aștept resemnat sfîrșitul și drujbe­le care urmează să-mi cînte som­nul de veci”.

Cînd s-a născut el, în apa în care s-a scăldat i s-a pus busuioc, miere și lapte. Busuioc ca să fie iubit și curat, miere ca viața să îi fie dulce, iar lapte ca să aibă pielea moale și curată. I s-a mai pus și puțin tei, ca fie înmiresmat, iar apa a fost turnată la rădăcina pri­mu­lui copac. De atunci, Iașul a crescut înalt, puternic și fru­mos. A crescut odată cu frunzele teilor, s-a întristat cînd ploile le udau sau cînd iarna îi lăsa fără haine și s-a bucurat de fiecare dată cînd studenții îi urcau și îi coborau Copoul.

***

Se spune că apa în care se scaldă morții înainte de a fi îngropați se varsă la rădăcina unui copac. Care mereu putrezește sau se usucă fără motiv. Iar la ră­dă­cina Iașului apa aproape mustește.