Cu visele în două luntri

Există apă pe Marte, iar ideea unei baze marțiene nu a părut niciodată mai aproape. Asta ne spun tot felul de publicații, despre asta discută studenții la o bere, prin parc sau în sălile de curs și brusc ne-am entuziasmat cu toții ca niște copii. Pînă și problema refugiaților sirieni pare a se fi îndepărtat de noi, cei mai tineri, și am ajuns să visăm la momentul în care ne vom putea afunda cizmele în praful marțian. Da, am ajuns să putem privi departe, dincolo de cupola albastră încărcată de nori, dar am devenit orbi la ceea ce ne înconjoară.

Ne-am obișnuit să trăim în iluzii, în vise, să ne hrănim cu tot felul de idei fanteziste și nu mai vedem nimic din ce avem deja chiar în fața noastră. Ne uităm spre cer pentru a ne vedea viitorul, privim printre stele pentru a ne găsi o nouă casă, dar uităm de locul în care ne-am născut. „Avem nevoie de o nouă planetă pentru a ne asigura viitorul”, ne tot spun visătorii, cei care privesc dincolo de scutul albastru al planetei noastre. Investim bugete enorme pentru programe spațiale, mințile cele mai luminate caută soluții pentru a supraviețui și prospera printre astre, dar umanitatea ni se atrofiază.

Atenția noastră ar trebui să fie încă aici, să ne îngrijim de planeta care ne-a dat viață și de cei care visează doar la un pat cald, la un pahar cu apă și care speră să nu mai adoarmă în fiecare seară cu frica unui război care i-a făcut să își părăsească țara. Pentru ei, dar și pentru noi, ar trebui să ne oprim uneori din visat. Măcar pînă ce ne vom permite cu toții să privim cerul fără frica zilei de mîine.