Cum am fost

Aveam patru ani cînd a plecat prima dată. Venise o mătușă la noi acasă, dar eu nu știam că de atunci aveam să locuiesc cu ea și cu tata. M-am trezit într-o dimineață și m-am dus la grădiniță. Mi s-a spus că mama a plecat și se va întoarce peste ceva timp. De unde era să știu că acel timp la care ei s-au referit va fi, de fapt, un an? Chiar dacă lipsa mamei a durat atîtea luni, a fost mai ușor decît aș fi crezut. Mătușa Iaia mergea cu mine la serbări, îmi prindea părul cu tot felul de agrafe și mă învăța poezii. Tata, pe de altă parte, mă lua cu el la pescuit, chiar dacă de fiecare dată îi aruncam rîmele în apă.

Îmi amintesc și acum aniversarea de cinci ani. Îmi făcuse mamaia un tort cu frișcă și invitase cîțiva copii de la ea din sat. „La mulți ani, mami! Ne vedem în curînd”, îmi spusese mama la telefon, dar eu deja mă obișnuisem cu lipsa ei. Cînd mă duceam la grădiniță îmi plăcea să mă joc cu păpușile. Nimeni nu mă întreba de ce vine tata după mine sau de ce o strig „Iaia” pe femeia care mă aduce dimineața. Era frumos să fii copil și tot ceea ce conta erau doar cîte jucării aveați, cum le împărțeați și cine era personajul principal în vreun joc.

Atît îmi amintesc momentan. Probabil dacă aș reuși să inventez o mașină care să ducă înapoi în timp aș avea mai multe de povestit. Mi-aș fi dorit să am o soră geamănă, ca să nu mai fie nevoie să mă uit în oglindă atunci cînd plec de acasă, sau chiar un frate mai mare, care să fie exact ca în filme: protector. Acum, cînd îmi analizez anii de grădiniță, fiind mai bătrînă cu 15 ani, nu văd un copil care a rămas în grija unui singur părinte, ci văd o fată care a învățat, oarecum, cum e să fii aproape independentă încă de mică. Spun asta pentru că cel mai greu mi se pare să te rupi de fusta mamei.

Și acum ea e plecată. Tot în aceeași țară, dar în alt oraș. Culmea, e mai greu decît atunci cînd aveam cinci ani.

de Andreea CIBOTARIU

Sursa foto