Curiozități pe termen scurt

Ochii îmi umblă ca un girofar de pe DN1, iar mîinile îmi sînt lipite de corp, de parcă nu vreau să se simtă deloc prezența mea. Mă așez cuminte pe un sca­un și încep să mă uit în jur. „Aia-i anemică, cel cu două bănci mai în față sigur, e tocilar, iar tînăra de lîngă mine sigur crede că e bîntuită de fantome”.

De fiecare dată cînd ajung într-un colectiv nou încep să caut un oarecare ste­reotip pe care să-l aplic, astfel încît să-i țin minte mai ușor. Nu sînt în stare să memorez un singur nume, darămite la vreo 30, 40 de persoane. Atunci, prefer ca­­­lea mai facilă și, inevitabil, cîș­tigă cel care se evidențiază cel mai mult.

Transferat într-o nouă clasă la liceu, prima persoană care mi-a rămas în minte a fost Dana, cu a ei expresie: „Să mă îm­bol­nă­vesc eu dacă am fumat în pauza, în toaletă!”. După doi ani și ju­mă­tate încă mai aveam dubii la numele cîtorva, și asta mai ales că activitatea lor școlară se des­fă­șura într-un perimetru ce nu de­pășea un metru pătrat.

Cînd ești nou, ai impresia că nimeni nu te vede și atunci poți să urmărești pe fiecare în tihnă, știind că nimeni nu se va în­toar­ce către tine să te întrebe ce faci. La Andrei mă uitam cîte un sfert de oră încontinuu încercînd să-mi dau seama la ce se gîndea cînd privea pe geam și zîmbea me­reu la florile de pe pervaz.

La început, cu toții par deo­se­biți, speciali și nu mai știu cum. O fi curiozitatea la mijloc, cert este că după un timp, reali­zezi că nu se diferă foarte mult de tine. Degeaba am crezut eu că Lili es­te cea mai frumoasă fată din li­ceu. Din păcate nu puteam să spun același lucru și despre int­e­li­gența ei mult prea subtilă. Iar des­pre Andrei am aflat, mai tîr­ziu, că rîdea pentru că-și spu­nea în sinea lui bancuri.

George GURESCU