Dacă Internetul te minte

L-am prins. Eu cu ochii și mîinile mele l-am prins furîndu-mă. Se alintase pe lîngă mine cu liniile lui pline, albe, împlinite, ferme. Îmi promitea că n-o să se lase bătut, chiar dacă uneori avea dureri de cap și-l treceau niște valuri frisonante, ca înainte de-un leșin așteptat, pregătit dar tăios. Îmi spunea că e ca și cum ai smulge un ștecăr dintr-o priză fără împămîntare. Cu scîntei nevăzute. Așa, ca noi.

Îl luam peste tot de frică să nu se rătăcească în propriul circuit. L-am îmbrăcat în ceva mai deocheat, apoi ceva mai subțire, aproape vedeai prin osatura casantă, sticloasă a straielor noi. Era fericit, așa spunea. Era acasă oriunde-l duceam și se-nvățase să-mi răspundă la întrebări, să-mi țină de urît, să-mi ascundă minciunile. Doar că unul din noi mințea mai bine.

Mă lua cu el peste tot de bine ce mă legase fedeleș cu toată puterea brațelor lui. Îl hrănisem cu neștire, cu întrebări analfabete, îi dădusem atîta importanță și-o înfiorătoare libertate de exprimare. Mă învățase să aștept să mă înțeleagă oricine chiar dacă dădeam surdomuțește din mîini și citeam lumea cu ochi de orb. Fără simțuri, fără simț, credeam că-l controlez, dar leșinasem de mult ca și cum m-ar fi smuls dintr-o priză fără înpămîntare. Cu scîntei nevăzute. Se furișa în buzunarele mele, îmi citea temele și le umplea de-un soi de cunoștințe ieftine pe care mi le vindea pentru un butoi de mîndrie.

Mi-a golit toate ungherele minții și-a rămas cu mine doar de pamplezir. Mi-a vîndut atîta marfă ieftină, subțire, casantă și altora le-a spus adevăruri mai curate, limpezite în trei ape. Nu m-a mințit din rea voință, știu, ci pentru că voința mea n-a știut mai bine de-atît.