De-ale lui moș Gicu

În lipsa claxoanelor, aglomerației și a oamenilor puși mereu pe fugă, cînd îmi vizitez bunicii, îmi dau seama că viața nu e nici pe departe o grabă. Am înțeles asta și cînd l-am cunoscut pe moșu’ Gicu. Nu e bogat, nu are facultate, dar zîmbetul ce-l poartă pe buze e de nedescris. Fiecare zi a lui începe cu speranță, cu o glumă și cu voie bună. Fericirea pe care o emană, nu e orice fel de fericire. Nu constă în dorințe precum banii și alte obiecte care ajung să nu valoreze nimic. A știu să-și ia viața ca atare și, greutăților le-a rîs în nas, oricît de mari au fost. Nu a așteptat de la nimeni nimic, ci a muncit pe rupte. Peste tot unde a mers, și-a facut prieteni care nu l-au uitat niciodată, ba mai mult de atît, toată lumea din sat îl îndrăgește. De fiecare dată a ajutat cum a putut, fără să întrebe cu ce scop. Dacă vă întrebați dacă și alții au făcut la fel pentru el, nu s-a întamplat asta.

În momentul cînd i-a luat foc casa și a fost întrebat cum se simte, a răspuns fără nicio ezitare că va face alta. Asta, după 40 de ani de muncă la ceva ce s-a prăpădit în cîteva minute. Și acum la cei peste 70 de ani ai săi, merge kilometrii întregi pe dealuri la muncă și se cațără de ici-colo pentru a mai meșteșugări cîteva ceva. Dacă îl întrebi ce mai face, răspunde șugubăț că se ceartă cu muierea cît e ziua de mare.

Uite așa vreau să fiu și eu! S-o pot lua de la capăt fără nicio teamă și să nu mai văd mereu partea urîtă a lucrurilor. „Am avut o viață aproape perfectă! Spun aproape, pentru c-așai viața..”

De Beatrice ȚIBÎRNEA