De dragul Mariei

La grădiniță nu dormea niciodată la amiază. Își lua scaunul și se așeza lîngă femeia de serviciu care îi spu­nea povești și îi cînta. Avea cele mai fru­moase roluri la serbările de Cră­ciun.

Știau profesorii că învață repede orice poezie. Cînd a ajuns la școală, era, de departe, cea mai interesata și își dedica tot timpul diferitelor activități da­te de învățătorii plictisitori. Nu se în­cu­me­ta să lipsească de la nici o olim­pia­dă și se strofoca să bucure pe toată lumea. În pauze, nu reușeai să vorbești cu ea, era prea ocupată la cancelarie.

O che­ma mereu cîte un profesor să-i spu­nă cuvinte de laudă. Subțirică și cu ochii mari vorbea mereu pricipitat și nu încurca nici un cuvînt cînd era as­cul­tată la tablă. Era singura din clasă ca­re se uita sigură pe harta de la ge­og­rafie și nu umbla minute bune în cău­ta­rea unei țări. Pentru ea, 9 nu era no­tă excelentă, ca pentru noi ceilalți.

La liceu, s-a îndrăgostit nebunește de un băiat pe care îl ascundea sub ple­­­oape. Nu-i pronunța niciodată nu­me­le deși era scris pe toate caie­te­le. Într-o zi și-a luat ghiozdanul în brațe și dusă a fost.

Am început să o vedem din ce în ce mai rar și ne rugam de ea să ră­mî­nă la ore. Nu ne-a fost de mirare cînd am văzut-o pe mama ei că­u­tînd-o pe la școala. Ne uitam cu groa­ză cînd dirigintele îi nu­măra absen­țe­le.

După clasa a 12-a s-a măritat cu băiatul tuciuriu după care plîngea în fiecare zi. A fugit cu el în Italia și, de atunci, mun­cește cu ziua prin casele stră­­i­ni­lor. Cea mai mare dezamăgire a mea este că acum nu mai am nici un coleg la care să mă gîndesc cu drag.

Alexandra ȘANDRU