De Înviere, talanții ruginesc

O dată pe an, la 12 fără un sfert, clopotele clocotesc a bucurie, iar sătenii se adună rînduri-rînduri spre biserica din deal. Aproape de Paște, oameni ple­cați de ani buni din satul natal revin acasă, iar în noaptea sfîntă urcă la braț cu părinți mîndri spre casa Domnului, sa­lu­tîn­du-i pe toți în cale.

Anul acesta, în Heci, a fost atît de multă lume la Înviere, în­cît o mare parte stătea cocoțață pe gardul bi­sericii. Abia a reușit să treacă alaiul de preoți, prin mijlocul lor, spre altarul de va­ră, să le împartă lumină și să le rostească „Hristos a înviat!”.

Îndată însă slujba s-a deghizat în spectacol, iar de pe margini totul părea caraghioslîc. Oameni a­șezați și liniștiți s-au îmbrîncit să ajun­gă în fața preoților, pentru că se spune din bă­trîni că dacă ajungi să iei primul lu­mi­nă, tot anul vei fi norocos și ferit de re­le. „Pe Ion l-a văzut cineva?” se întreba ba­dea Ilie, un moș care ajută la treburile bisericești și care căuta clopotarul să-l mustre că începe Liturghia, iar el nu a trezit încă limbile de plumb.

Ion însă era așa de amețit în seara aceea, încît au trebuit să zdruncine frîn­ghiile vechi ale clopotelor copiii lui, niș­te țînci șugubeți, bucuroși că au, ca a­nul trecut, ocazia să urce în podul bise­ricuței din lemn, tot de Înviere. Alții, printre care și ajutorul dascălului, se pur­tau ca niște vînzători ambulanți și făceau negoț cu anafură sfințită pentru cei ca­re nu voiau să aștepte pînă la finalul sluj­bei. Tot ei aveau să-mi spună mai tîr­ziu că în seara aceea au tras cîteva gîturi de vin, în altar, sub privirile preotului ca­re-i întreba dacă sărbătoresc cu așa pa­tos și veselie Învierea.

Și toate acestea după Mar­țea Ma­re, în care același preot le citise și pre­dicase tuturor pilda talanților. Ce folos că Ion își găsise în sfîrșit de lucru, da­că el nu a reușit măcar, în seara În­vi­erii, să se ferească de băutură? Ce folos că ajutorul dascălului are o asemenea vo­ce de te furnică în spate cînd cîntă „În­gerul a strigat”, dacă el își îneacă ta­len­tul chiar în casa Domnului?