Decizii fără umeraș

Patul începe să freamăte de șer­pu­irile trupului ei cald și arămiu, iar umerii rotunzi și lustruiți de soare se agață de așternuturi. Femeia se ridică, ne­hotărîtă și privește către scaunul pe care se amestecă mătăsuri și cămăși cu nasturi mărunți. În drumul ei spre mal­dărul de veșminte decăzute din drep­tul la umeraș, o oprește o fereastră cu vedere spre viața de-afară.

E rece sticla murdară prin care pri­­vește și oamenii-s în grabă, după tre­buri pe care mîine o să le uite. Iar ea e aproape goală, de trupul ei a­gă­țîn­du-se, pe un singur braț, o bretea de bum­bac. Pe stîlpii de lîngă bloc flu­tură cam­panii vechi, cu figuri strîm­bate de ploa­ie și de timpul trecut pes­te eșecul lor. Se gîndește că dacă mai plo­uă o dată, o să cadă bătrînele pro­mi­siuni cum îi cade ei cămașa aleasă pes­te talie. N-o privește îndelung, dar ră­mîne cu o­chii ațintiți pe spătarul sca­unului-și­fo­nier. Își amintește de toa­te bluzele ro­șii pe care le-a cum­părat într-o vre­me, acum vreo doi, trei ani. Era mai tî­nără, se aprindea mai des, credea mai mult în ea și i se pă­rea că obrajii ei îm­prumută frumos pur­pura hainelor. Mai apoi a început să copilărească din nou, ca atunci cînd era îndeajuns de mică să-și pună oricît de multe în­tre­bări fără să o îns­păi­mînte răs­pun­su­ri­le, iar bluzele ei s-au făcut violet. U­nul deschis și ve­sel, de liliac. Min­tea i s-a răsturnat re­­pede, s-a săturat de ele și le-a az­vîr­lit într-un capăt de ca­să. Sînt încă parfu­mate și calde, dar ea nu mai cre­de nici în roșul aprins, nici în flă­că­rile violet.

N-a privit îndelung cămașa. E doar una dintre toate bluzele albe pe ca­re le cumpără de ceva timp. Numai că manșetele îi sînt gălbui și gulerul ne­­călcat. Dintr-un mănunchi de fi­ne­țuri, a ales o buleandră, semn că n-o mai bu­cură nici bumbacul acela pur, iar sca­unul se va umple, de mîine, de fu­­ria altor țesături. Și va pleca în gra­bă du­pă mătăsuri pe care mîine o să le uite.