Din curent alternativ, dedus

Nu-i plăceau oamenii defel. Nici blon­zii, nici bruneții, nici grașii, nici slabii. Dac-ar fi fost pe vremea docto­rului Mengele, ar fi făcut experiențe pe ei vii, ca să vadă cum li se țes în pîn­te­ce viscerele.

Pe cînd era mic, nu se juca ni­cio­da­tă cu ceilalți copii în fața blocului. Din fotoliu, tăia cu un cutter, a­dînc, în carnea de plastic a păpușilor, le des­prindea mîinile și picioarele, ca mai a­poi să le lipească la loc, după o ordine a lui proprie. Părinții lui erau mul­țu­miți că e un copil cuminte, care nu vor­bește urît ca băieții de la bloc și nici nu trebuie să-i poarte de grijă. De fapt, nici nu prea vorbea. Decît cu el însuși, iar cuvintele i le puteai citi în ochi, nu pe buze. Cînd nu mutila păpuși, privea lung și departe pe geam. Oricum cei­lalți nu l-ar fi înțeles, de asta era absolut convins. La școală, stătea mereu în banca lui, la propriu. Colegii nu știau ce tot desenează în spatele caietului, a­șa de abstracte erau schițele lui cu oa­meni fără articulații și cu măști de fier. Îl strigau, în batjocură „Spin­te­cătorul”.

După cum vă spuneam, micului Spin­tecător nu-i plăceau oamenii de­fel. Nici cînd a crescut mare n-au în­ce­put să-i placă. Nici măcar femeile. A­dult fiind, nu mai diseca păpuși. Des­com­punea electronice. Doar cînd trecea cu buricele degetelor peste circuite și privea pe ferestre virtuale ceva se petrecea în sufletul lui. Zi și noapte nu ie­șea din casă, ziceai c-o ține numai în­tr-o petrecere. Rudelor le spunea să nu trea­că pe la el. Că „este cu cineva” și nu se poate deconecta.

Nu, Spintecătorul nostru nu era un sociopat. Doar că nu-i plăceau oa­me­nii. Îi aprecia numai pe cei pe ca­re îi construia pe calculator, după chi­­­pul și asemănarea sa. Și care, în le­gea re­țelei lor, ajungeau să-l înțeleagă.

Laura PĂULEȚ