Dupa leafa si rasplata

Cu mai multe fete stralucitoare, in colturi cu sclipiri de bucurie, care pacalesc soarele cu irizatii de inteligenta. Un diamant. Asa i-a descris Cristian Tudor Popescu in primii ani pe jurnalisti, la premiile Clubului Roman de Presa. S-au falit cu totii sa fie pietre pretioase in tranzitie, prinse la gitul doamnei pudice care parea sa fie tara noastra.

Din cauza tabloidelor care parca au aparut fara voia noastra, doamna aia rusinoasa si-a luat pantofi cu tocuri de la inaltimea carora marile probleme au talia furnicilor. Ziaristii “de buna credinta” sint doar luciul de pe buzele fardatei, cea cu silicoane si nas taiat de bisturiul esteticianului. Ca sa evitam linistea jenanta atunci cind nici macar noi n-am mai fi crezut ca sintem diamante, pietre rare, am gasit portita. De ce sa nu fim ciinii de paza ai democratiei? Suna bine, arata frumos intins pe o hirtie alba de un condei dibaci.

Pe panoul mare de la aceleasi premii ale Clubului Roman de Presa s-a proiectat un profil de dulau, asezat fix pe mijlocul peretelui, ca o camee. Ne-am mindrit nevoie mare ca noi avem plamini sa latram, dinti sa muscam, in scopul de a imprejmui democratia, sa nu fuga. Iar ea, o oaie prinsa in cilti, tot nu-si gasea lupul, era prea bine infiltrat in turma. Iar cind epuizam metaforele, ca acum, ne gindim daca anul acesta gasim ce sa mai spunem pe marea scena a recunoasterii talentelor publicistice. Chiar daca latram, se pare ca nu mai muscam demult, parca nici oaia-democratie nu mai are valuri la blana, nu mai e buna de caciula, iar lupii sintem toti. Ce te faci cind ajungi la un ziar al unui patron, ca mai toate, si scrii ceva ce n-are treaba cu politica patronului, un reportaj, de exemplu? Devii si tu tinta presedintelui. Parerea celor care mizgalesc pagina de politic trebuie sa ti-o asumi neaparat, prin salariu.

Andreea ARCHIP