Eu și familia Simpsons

Nu am cum să pomenesc nu­mai pe cineva anume, ar fi discri­mi­­nare totală. Trebuie să spun că fie­care membru al familiei mele a reușit să îmi strice ziua, pofta de mîn­care și chiar dorința de a mai trăi prin simplul contact pe care l-am avut.

Îi compar cu Simpsons (nu spun că eu sînt mai presus) și chiar voi reuși să găsesc noi scenarii pen­tru acest desen animat, în caz că rea­lizatorii vor rămîne în pană de idei.

Tatăl meu este în top, cu fie­ca­re dispută filosofică despre „cum să aranjăm cănile și farfuriile într-un dulap”, încercînd să-i explic că es­te bine să avem o anumită ordine în dulapuri, îmi distruge orice do­rin­ță de a mai trăi. „Chiar nu mă as­cultă”, îmi spun în gînd și mă întreb dacă o face dinadins.

„George, hai trezește-te că este ora 12”. Cu aceeași intensitate, însă cu o frecvență mai redusă, mă supără și ma­ma. Cînd este acasă, în­cearcă din răsputeri să mă tre­zeas­că din somn, doar pentru că ei i se pare des­tul de tîrziu sau nu are cu cine vorbi. Însă ea nu înțelege că fiul ei se culcă cu trei ore înai­nte ca ea să se trezească și nu are nimic de făcut în ziua respectivă. „Ești ca o nevastă cicălitoare. Și încă una de fotbalist”, îmi măr­tu­risește fratele meu, într-un mo­ment de deplină sinceritate. Îi spun că am neapărat nevoie de bani, că nu am mai mîncat de o zi sau că mă dau afară din cămin, din păca­te, el nu poate să se ducă la bancă pentru că se află în pauza de masă.Și pentru a-și demonstra iubirea față de mine, a ținut să precizeze că mănîncă în mo­mentul respectiv. Iar pentru a-mi alina durerile din stomac, îmi spune să mai merg pe la vecini, „doar ești băiat mare. Am încre­de­re în tine”.

Din păcate, și eu am avut în­cre­dere în ei și am crezut că nu mă vor uita din momentul în care voi pleca de acasă.

George GURESCU