Fața care mă bîntuie

De-aproape opt ani încerc să scap de tine. De cînd te-am cunoscut, cu fa­ța ta palidă și speriată și ochii mari și-am zîmbit mai mult forțat decît ti­mid. De-atunci mă bîntui mai ceva ca o stafie urîtă, pe care-o văd din cînd în cînd și cei din jur, care ba se spe­ri­e, ba rîd ca de-o paiață.

Da, m-ai făcut de rîs pe oriunde-am mers, la chioșcuri de abonamen­te RATP, la controale ale polițiștilor din cartier în miez de noapte, cînd ne prindeau că încurcasem colțul de stradă cu birtul de la colț și la bancă, mai ales la bancă și la notar, acolo unde-s femeile mai drăguțe. Să nu vor­bim de-atunci cînd am trecut a­pro­ape ilegal granița către Bulgaria, și din cauza ta și-a figurii tale an­ti­pa­ti­ce mai că era să fiu întors din drum. Nici la revenirea în țară nu prea mi-ai fost de ajutor, doar ai stîrnit rîsete și mirare în rîndul polițiștilor de frontieră.

Acum îți mai faci apariția prin ba­ruri, la chefurile mele cu prietenii, cînd mi-e lumea mai dragă și ei își a­min­tesc și întreabă de tine, aceeași fi­gură care mă face de rîs și spune mai multe despre copilăria mea decît orice poveste care începe cu „eram odată amețit…”. Abia aștept să pleci din viața mea, și știu că se-apropie mo­mentul cu fiecare zi ce trece. Pînă atunci, însă, sînt blestemat să te port în continuare cu mine, aceeași stafie u­rîtă, care mă stîrnește batjocură in­di­fe­rent de cîte ori a mai fost văzută înainte. Ba chiar, mai mult, cu cît te știu oamenii mai bine, cu-atît parcă ho­hotesc mai tare.

Da, m-am săturat să te văd, urîtă poză de buletin ce ești.

Ioan STOLERU