Fata mea este model: Poza de partid

M-a lovit liberalismul cind mi s-au epuizat toate formele de distractie inocenta. Era la moda sa lipesti afise, sa ai legitimatie de membru si sa sustii in gura mare un om pe care il stiai doar dupa nume si dupa culoarea cravatei. Tineretul din partid avea sediu, ni se dadeau de toate ca sa stam degeaba, dar sa fim acolo. Cotizatiile lunare erau bugetul nostru pentru picnicuri sau pentru iesirile la discoteca in grup liberal. Eram o echipa pentru ca ierarhia interioara era numai de pus pe hsrtie. Nu ne dadeam destepti, nici nu aveam ambitia de a fi oameni politici.

Inscrierea sn partid era un motiv sn plus de a ne vedea, de a lua pulsul fiecarui membru prin povestioare de la scoala si patanii noi. Am votat si la doua msini pe seful nostru de atunci, din prietenie si pentru ca era cel mai bun organizator de chefuri “la sediu”. N-avea contracandidat, de aia unanimitatea era semn de forta pentru cei care nu stiau ca a te pune de acord cu cineva nu inseamna intotdeauna admiratie. Si n-am votat o singura data. L-am simpatizat pentru ca “tinea cu noi” si pentru ca dadea petreceri simbata de simbata in sala invelita in hirtie galbena cu sageti. De cind a ajuns la “centru” poarta si el cravata scortoasa si schimba trenurile la fiecare sfirsit de saptamina pentru intilnirile cu tineretul din acelasi partid.

Strategia de a te aseza in fata unor oameni de aceeasi virsta si sa le vorbesti despre marea istorie a politicii, despre traditionalism si alte cele tine si de felul in care zimbesti auditoriului, si, mai ales, de cum pui problema.

Indoctrinatii se pricep perfect. Le sclipeste dantura sn orice poza de grup, iar haina lor e intotdeauna cel mai bine calcata. Carismaticii cistiga cel mai bine, insa. Politica sefului meu a inceput cu “a fi popular”.

<
Ionela SAVESCU