Formula de calcul

E 30 noiembrie 2012 și afară-i ger. Între 7 și 8 dimineața, un cîrd de păpușele mișcătoare urcă me­ca­nic din centrul orașului către Ca­tedrala nou vopsită într-un că­ră­mi­ziu aprins. Toți stau cu nasu­ri­le îndesate în fularele împletite și cu privirea înfiptă în pavelele co­lo­rate. Dacă-i privești din vîrful co­linei ai impresia că te uiți la ge­ne­ricul unui film alb-negru sau la un documentar despre Ausch­witz. Formele acelea umane nu par să fie brăzdate deloc de cu­loa­re și după ele parcă se întu­ne­că și decorul. Din cînd în cînd, cîte un băiat mai curajos își eliberează jumate de față din strînsoare căl­du­roa­să și i se adresează colegului de lîngă. Nu primește decît un „îhî” scurt, așa că renunță repede și își bagă la loc tristețea sub pleoape.

Peste gard de Catedrală, ca într-un semn de încurajare divină, e unul din­tre cele trei licee ale orașului. Cum trec de porțile de fier înalte, păpu­și­le înghețate își fac loc și înaintează în același ritm către clădire. Nu e încă ora 8, dar clopoțelul începe să sune mai devreme. Cînd intri în hol te izbește un val de căldură, care te readuce la viață instant. Simți sîngele cum ți se agi­tă în vene, exact ca mustul care stă să fiarbă și să se transforme în vin. La ușă, directoarea blondă verifică uniforma fetelor și le lasă să treacă mai de­parte doar dacă poartă fustă. Le iartă pe cele care n-au azi, dar promite că de mîine „se pot întoarce acasă, prin frig, să și-o aducă, căci așa scrie la carte”.

Despre ce scrie în carte nu ți se spune însă des. Proful de mate intră în clasă, după jumătate de oră, izbind ușa-n urmă. „Avem azi sărbătoriți aici? Să ridice mîna”. Se uită la ei ș-apoi rîde. „Foarte bine. Scoateți o foaie de hîrtie”. 20 și ceva de capete înclină a uimire și își încovoiază pri­vi­rile peste formulele întortocate care ocupă două table. Pe rîndul al trei­lea, la perete, o mînă fîlfîie agale, pînă reușește să ridice capul alb al profului din culegere. „Nu vă supărați, pot să scot și eu o fițuică?”.