Fuga de purgatoriu

Ziua în care-am văzut „Undeva la Pa­lilula” a lui Silviu Purcărete a rămas me­morabilă în viața mea de om. Mi-am mutat, preț de două ore ’jumate capul dintr-o mînă în cealaltă și l-am tot com­pă­timit pe săracul doctoraș Serafim, pînă mi-am dat seama că, de fapt, mă com­pătimesc pe mine. Am înghițit în sec și-am tot sperat să aibă și el, la un mo­ment dat, un noroc chior măcar, care să-l ducă departe de spitalul din Palilula și să nu-l mai lase să pună vreodată pi­cio­rul acolo. N-a fost să fie.

A rămas și-a devenit una cu locul. Ce mi se-ntîmplă, zilnic, și mie. De parc-aș fi scăldată dimineața într-un clei, atrag cu timpul tot felul de stări, de oa­meni și întîmplări. Și nu se schimbă deloc cu timpul, ba chiar cleiul de­vi­ne, parcă, mai puternic și mai atrăgător. Un soi de empatie aplicată la tot îmi aduce plocon, fără să mă-ntrebe, grămezi de lucruri și locuri pe care nu mi le doresc. Absorb tot cuminte și mă trezesc seara c-aduc acasă, ase­meni unui bătrînel senil care-și umple curtea cu nimicuri din gunoi, tot felul de scame emoționale de care nu mai scap.

Locurile, și ele, se transformă în stări și se lipesc pe furiș de mine. Am peste tot poze cu drumuri, cărări, ape albastre, insule, dealuri și uli­țe care mai de care mai întortocheate. Toate mă fac să rîd, să mă încrunt sau să plîng și chiar și-o culoare dintr-un colț capătă rol decisiv cînd, mic și fă­ră vreo idee, stai și inventariezi căutînd să-ți răspunzi la întrebarea „asta de ce-i aici? de ce-ai făcut-o? de ce-o păstrezi?”. Ridici din umeri, treci mai departe și reiei ritualul, mai încărcat, a doua zi.

N-am nicio idee unde o să mai ajung, ce locuri o să mai rămînă cu mine și nici dac-am să reușesc, vreodată, să arunc din cele păstrate. Nici cînd mă gîndesc la veșnicie nu-i comod. Din purgatoriul lui Purcărete-am re­a­­lizat, măcar, că după viață aș vrea să ajung repede undeva, fără să am timp să fac vreo poză care să mi se lipească de ființă pentru eternitate și de care să nu mă mai pot scutura.