Halep și rodul pămîntului

Presa românească înțelege foarte bine ce-nseamnă un ritual consumat aproape cu ochii închiși. Cînd se-apropie o moarte, un sfîr­șit, îl scrijelesc din timp în piatră, pentru că oricît de omenește s-ar în­depărta de macabru, cineva tre­buie să tipărească primul, să urce pe site primul, să transmită live pri­mul. Ritualul marilor izbînde spor­tive este, însă, anapoda. Dacă moartea amînată nu-ți poate fura ciorna din sertar, o victorie parcă mult prea strașnică poate să se lo­vească de pesimism, de previziuni coborîte mai mult ca niciodată cu picioarele pe pămînt.

Norocul românilor, culmea, e că se așteaptă la ce-i mai rău din a­tît de multe colțuri, încît biruințele sportive mai cos petice unde-au ros dezamăgirile. După obișnuita rînduială, Simona Halep a devenit „minunea” care n-are cum să ne ajute pe fiecare în parte și nici pe toți, ca neam. Bucuria a fost a ei, titlurile toate, pînă la ultimul, au fost ale ei și noi n-am fost nici mă­car un pîntec sănătos și optimist pentru ea. Iar ea, undeva, și-a dat, probabil, seama, că cel mai bine e să-ți zidești singur o vatră în care să te pîrguiești, să te îngrijești de dru­mul tău nu ca să-ți arăți, mai apoi, colții, nu ca să spui că acolo, de unde-ai plecat, n-aveai nici apă și nici pămînt să-ți crească ră­dă­cini.

Halep spunea anul trecut, cînd renunța la antrenor, că are nevoie să-și consolideze încrederea în si­ne. Poate că dacă am tranșa toți viața în interes propriu am stîrni victorii cu nemiluita și ne-am lecui de boala degetului îndreptat spre „adevărații” vinovați ai răblăgirii noas­tre. Sau, de-al dracului, ne-am face mai cîinoși și-am îndrepta toa­tă mîna spre toată lumea.

Fiecare minge atinsă, fiecare pumn strîns de bucurie la sfîrșitul unui meci e un ritual cu care ne în­vățăm greu. Dar cînd o facem, uităm că n-am ținut noi racheta în mînă, că n-am îngenuncheat pe te­ren cînd a fost mai greu și de­ve­nim toți o Românie învingătoare. Ui­tăm că unii români vor să prin­dă aripi, nu rădăcini.