În acrilice, cu drag
Pastila de după 10 noiembrie 2010 Niciun comentariu la În acrilice, cu drag 1Cele cu luna îi plăceau cel mai mult. Le atîrnase deasupra patului cu așternuturi în culori de noapte și, cîteodată, mijea ochii cînd era încă întuneric și privea pierdută stelele de plastic fosforescent spînzurate de tavan.
Pozele alea pline de fum și de amețeală dulce de la concertul din Vamă stau lîngă sofa, pe peretele ticsit cu fotografii din excursii, pateul și roșiile de pe vîrful muntelui, accentul lui Gyuri, labradorul acela plin de viață care a început să se joace cu ei deși nu-l mai văzuseră în viața lor, care i-a și însoțit tocmai pînă la cabană, berea ieftină în pahare de plastic, colegele de cameră din anul I, prietenii din tabăra de la mare, Rareș cu bucle blonde care știa doar bancuri cu Chuck Norris, castelele de nisip…ah, castelele de nisip și răsăriturile.
Mai aproape de bibliotecă erau pozele cu el. Cu primul sărut de sub caisul acela în prima zi de iulie, florile portocalii pe care i le aducea, medalionul hippie, excursia la Brașov și imaginea mare cu îmbrățișarea lor care urca pînă pe tavan.
Cu genele și ochii căprui ziua și înnegurați pe întuneric, cu piesa aia a lui Lou Reed și nopțile de pe acoperișul din centru și florile de măceș.
Erau imprimate pe hîrtie, pe carton, desenate de ea pe șevalete mari, care stau demult în mijlocul cămăruței mici, lîngă borcane mari cu vopsea și pensule murdare. L-a pictat și pe Jim Morisson, mare, pe o pînză întinsă, boită cu ulei de in și de amintire parfumată din alte vieți. El stă sprijinit deasupra ferestrei și acoperă alt strat de fotografii cu morți și vii și amintiri de veacuri, ale ei și ale altora. Și ei o cheamă și ea vede chipuri de cerneală și de acrilice palide și zîmbește hipnotizată. N-are nevoie de voci și de raze, pentru că și le-a zugrăvit stîngace pe pereți, pe pereții din cameră și pe pleoapele care privesc stele de plastic. A uitat să le privească pe cele de-afară.
Alexandra PANAETE
Adaugă un comentariu