În așteptarea ultimei zîne

Știam că a venit la mine și acum o lu­nă, dar încă așteptam cu ne­­răb­da­re să apară din nou. Nu am văzut-o ni­­­ciodată, dar mi-o i­ma­gi­nam mereu îmbrăcată cu o rochie albă și stră­lu­ci­­toare, cu bucle de aur și cu ochi al­baș­tri. Nu se­mă­na nici cu păpușa pe ca­re mi-a adus-o moșul în pragul Crăciunului, era mai frumoasă.

Îmi amintesc ca ultima dată cînd am văzut-o mi-a dat și niște bănuți. Nu erau mulți, dar mi-au ajuns cît să-mi cumpăr o acadea cu aroma de măr și scorțișoară.

Bunica îmi spunea tot timpul să iau ața roșie din cutia de lemn pu­să pe etajeră atunci cînd fac lațul pentru spînzurătoare, ca să nu mi se deoache. «Un lucru vechi este înlocuit cu unul nou», a­șa mă încuraja cînd vedeam că mi se clătina vreun din­te. Leg ața ro­șie de col­țul patului, îmi împrejmu­iesc molarul ca pe un gard de stîlpul de beton, iar bunica ar­de cu lu­mî­na­rea ca­pă­tul ce­lă­lalt. Îmi fac cru­ce cu lim­ba în cerul gurii ca to­tul să se termine cît clipesc din ochi, iar bu­­nica pi­cură ceară nu­­mai­decît, să scap de scîn­du­ra ca­re se clatină. Apoi alerg în o­dăița cu o­pa­iț, a­șe­zat pe margi­nea lădiței de la pat și îmi pun sub pernă să­mîn­­ța care se va transforma în monezi.

„Zîna Măseluță, te aștept cu drag și în această seară. Te voi aștepta aici ca să îți văd chipul. Mi-a căzut ul­ti­mul dinte de lapte. Să mă ții minte și, acolo unde te întorci, te rog ai gri­jă de mine, iar pentru asta îți promit că nu voi pune mîna pe noii mei dinți, ca să nu îmi crească strîmbi.”

Iustina AMBRONO